Consiliere Psihologica Cabinet Psihoterapie

Noi suntem relațiile noastre. Modul în care alții s-au purtat cu noi este modul în care noi ne purtăm atât cu noi, cât și cu ceilalți. De exemplu, dacă am fost criticați frecvent, vom învăța să criticăm și să ne criticăm. Dacă ceilalți pun etichete, vom folosi și noi etichete. Noi învățăm de la ceilalți cum să ne comportăm, dar, de la o anumită vârstă, putem alege pe cine să ne luăm drept model. Totodată, putem influența relațiile în care suntem și să le direcționăm conștient.

Relațiile cu ceilalți au ca scop satisfacerea unor nevoi sau dorințe. Prin urmare, o relație are șanse mult mai mari de a-și atinge obiectivul dacă urmărește o serie de criterii. Câteva dintre ele sunt:

• Acceptarea celuilalt;
• Diferențierea între persoană și comportament;
• Exprimarea nevoilor;
• Ascultarea;
• Acceptarea soluțiilor de către toți membrii implicați, chiar dacă pentru unii reprezintă concesii. Important este să nu fie impuse.

Acceptarea este la baza înțelegerii dintre oameni. Când suntem acceptați, suntem bucuroși că suntem noi. Ne place să povestim, să explicăm, să ne exprimăm creativ. Ne vedem pe noi ca fiind valoroși, importanți, vii. Nimic nu ne atinge emoțional mai mult decât a fi acceptați. Este principalul motiv al majorității activităților pe care le întreprindem și relațiilor pe care le avem. De asemenea, nimic nu ne doare mai mult decât critica și respingerea și putem merge până foarte departe pentru a nu mai primi acest tratament.

Dificultatea principală pe care o întâmpinăm în a accepta o persoană este confuzia între persoana în sine și comportamentul sau o trăsătură a ei. Unele comportamente ale altor persoane ne dor și, din acest motiv, suntem tentați să considerăm astfel de persoane ca fiind în întregime rele. Adesea nu ne gândim ce le determină să se comporte într-un anume fel, și ajungem să le respingem, să le dăm afară: din grupul nostru, din organizația noastră, din societatea noastră.

Prima reacție când cineva este respins este să se panicheze și să acționeze disperat fie să reintre în grații, fie să respingă la rândul lui. Așa apar fie dominarea și umilirea, fie certurile, conflictele, înstrăinarea. Acceptarea, pe de altă parte, încurajează egalitatea, deschiderea, prezentarea sinceră a eventualelor probleme, căutarea autentică a soluțiilor potrivite pentru toți și, prin urmare, are șanse mai mari să împlinească nevoile tuturor părților implicate. Chiar și pentru o persoană neobișnuită să fie acceptată, care va testa la început relația, delimitarea clară între comportament și persoană grăbește procesul încrederii reciproce între parteneri.

Datorită faptului că tindem să ne asociem cu ceea ce facem, și critica acțiunilor noastre doare. Însă ne va plăcea mult mai mult să auzim: „te apreciez foarte mult pentru ceea ce ești, îmi place să stăm împreună, dar nu suport fumul de țigară. N-aș vrea să te îndepărtez spunându-ți asta! Îmi ești foarte drag(ă), dar chiar nu vreau să inhalez fum de țigară când suntem împreună. Cum am putea face?”

Când suntem noi înșine criticați, pentru a menține relația într-un stadiu funcțional, cea mai eficientă metodă este să plecăm de la presupoziția că nu persoana noastră este în discuție, ci comportamentul nostru. Indiferent de ce spune celălalt, oricum aceasta este realitatea de fiecare dată. Criticăm acele aspecte care ne pun sau ne-ar putea pune în pericol satisfacerea nevoilor. Prin urmare, pasul cel mai logic este să vedem ce nevoi crede că are în pericol persoana care ne critică.

Uneori cealaltă persoană nu este foarte comunicativă. În acest caz, primul pas în a comunica eficient este să ne exprimăm noi primii nevoile sau temerile. Apoi, în această ordine sau nu, să vorbim despre consecințele la care ar duce frustrarea lor și să cerem sau să propunem o soluție. Iată câteva exemple: „Când îmi spui asta mă gândesc că nu ai vrea să am acest comportament. Am înțeles părerea ta, dar acest lucru nu ține de tine, iar a continua să-mi spui mă va îndepărta. Prin urmare, am să te rog să încetezi!” Sau „După reacția ta cred că ai avea ceva de spus, dar alegi să te retragi în tine. Dacă vrei să fii invizibil, să știi că te voi trata ca atare. Eu am nevoie de atenție așa că mă duc s-o caut din alte surse. Dacă vrei și tu atenție, ți-o pot oferi.” Sau „Când îmi vorbeşti despre problemele tale (te simt neajutorat şi) îmi vine să ţi le rezolv, să-ţi dau sfaturi; iar atunci când tu nu îmi urmezi sfaturile şi persişti în problemă, mă simt de parcă eu sunt blocat în aceeaşi problemă ca şi tine şi mă simt foarte frustrat. Prin urmare, aş prefera să vorbim despre altceva când ne întâlnim.”

Nu este necesar ca și cealaltă persoană să-și exprime nevoile la rândul ei. Până la urmă sunt responsabilitatea ei și ea decide ce să facă cu ele. Este, totuși, util de știut că nevoile, în general, au o șansă mult mai mare de a fi satisfăcute dacă sunt cunoscute și aproape deloc dacă așteptăm să ni se citească gândurile. Oamenii au frecvent temeri în a-și exprima nevoile de frică să nu fie considerați slabi sau exploatați. Acestea sunt, însă, preconcepții. Mai întâi doar un om puternic are curaj să-și exprime nevoile și apoi nu sunt la mâna nimănui dacă am o nevoie, pentru că voi găsi întotdeauna mai multe locuri în care mi-o pot satisface. Prin urmare, dacă se întâmplă ca într-o discuție să întâlniți și o altă persoană care să vorbească despre nevoile ei, încurajați-o ascultând-o cu atenție și asigurându-vă că ați înțeles-o. Ascultarea umple unul dintre cele mai mari goluri ale existenței noastre. Uneori doar acest act poate fi suficient pentru rezolvarea unor probleme, întrucât însăși explicarea clară a dificultăților poate scoate la iveală soluții.

Atunci când exprimarea nevoilor nu este suficientă, de exemplu atunci când persoanele implicate nu pot face un schimb echitabil, există posibilitatea ca soluția găsită să dezavantajeze una dintre părți. În acest caz, relația va fi cu atât mai funcțională și mai satisfăcătoare, cu cât persoana care a ales să facă compromisul îl va face până la capăt. Acest lucru se poate face în două moduri: dacă se poate trăi cu ea, atunci să nu mai fie adusă în discuție, iar dacă frustrarea ei a fost subapreciată, să fie adusă în discuție în scopul redeciziei. Cealaltă variantă, cea care perturbă relația, este readucerea ei în discuție ca o modalitate de a-l pedepsi pe celălalt, singurul scop fiind acela de a crea durere. Acest lucru se întâmplă doar când satisfacerea nevoii frustrate ține sau credem că ține de o singură persoană.