Consiliere Psihologica Cabinet Psihoterapie

Vrei să faci o schimbare. Ai auzit de psihoterapie, de consiliere, de coaching (poate), dar ştii că toate acestea costă. Evident, nu vor fi prima ta opţiune. Vei vrea să foloseşti resursele la îndemână şi gratuite. Aceste resurse sunt, în primul rând, relaţiile pe care le ai cu ceilalţi şi în al doilea rând, informaţiile pe care le dobândeşti. Totuşi, ca aceste relaţii să fie cu adevărat eficiente trebuie să fie sănătoase (şi nu vreau să spun normale).

Prin urmare, cine te poate ajuta:

• Părinții.

Persoanele de la care am luat cele mai multe în viaţă, fie că recunoaștem, fie că nu (şi nu mă refer doar din punct de vedere material) sunt cele care ne-au fost părinţi. O relație solidă și armonioasă cu ei este o sursă de evoluție. Părinții, de obicei, chiar vor să facă „ceea ce este mai bine pentru copilul lor” și sunt dispuşi să meargă departe pentru a ne vedea fericiți. Le va fi greu, poate, să se schimbe ei înșiși, dar vor fi dispuşi să accepte schimbările noastre (după ce împlinim 20 – 25 de ani). Este posibil, totuşi, ca subiecte precum sexul sau fumatul să fie prea sensibile pentru ei, însă problemele de comunicare, discuţii legate de carieră, organizarea timpului şi multe altele pot fi abordate în acest cadru.

Cum poți comunica eficient cu părinții și nu numai? Definindu-ți teritoriul. Este important să fii stăpân pe domeniul tău, să pui limite, să știi ce ești dispus să accepți, să ceri, dar nu să pretinzi, și să oferi. Dacă un subiect mă deranjează, pot cere să nu se mai vorbească despre asta în preajma mea sau să precizez când voi fi disponibil. Dacă mi se cere ceva, având în vedere că este viața mea, am dreptul să spun „nu”. Dacă un refuz se lasă cu consecințe, le voi lua în calcul și voi acționa cum cred de cuviință. Dacă încerc să manipulez o persoană ca să obțin ceva, înseamnă că sunt dependent de acea persoană. Înseamnă că nu sunt ancorat la realitate, pentru că, în realitate, nu depind de nimeni, sunt propriul meu stăpân și pot fie să-mi satisfac singur nevoile, fie să apelez la o altă persoană.

• Partenerul/a de viaţă.

Partenerul/a de viață este, de asemenea, o foarte mare resursă. Subiecte sensibile pot fi: impulsuri de a face sex cu alte persoane, faptul că nu-i mai suporţi mama la care ţine foarte mult, dorinţa de a te reapuca de un viciu etc., însă sunt şanse mari să răspundă la discuţii legate de sexul între voi, la discuţii despre copiii pe care-i aveţi, la dificultățile pe care le aveți la serviciu sau cu alte persoane etc.

După cum spuneam, regula de aur este să discuţi despre nevoile tale, despre ce ţi-ai dori şi despre ce eşti dispus să faci pentru a fi împlinite. O relaţie nu este o situaţie statică, este un eveniment în continuă desfăşurare. După o nuntă de trei zile relația nu se plafonează la o fericire care durează până la adânci bătrâneți. Fiindcă în relație sunt două persoane cu așteptări diferite și nevoi care nu se activează în același timp, este normal să existe disensiuni și tensiuni.

Gestionarea conflictului nu înseamnă să-i faci constant pe plac celuilalt, ci înseamnă să fii atent la nevoile tale, să ţi le satisfaci sau să accepţi, pur şi simplu, frustrarea insatisfacerii lor şi, prin asta, să creezi disponibilitate pentru celălalt. Înseamnă să înţelegi că celălalt nu este un calculator care răspunde în acelaşi fel la aceleaşi comenzi, înseamnă să-i înţelegi şi să-i accepţi stările, lipsa temporară de chef pentru sex, pentru ieşiri în oraş, pentru treabă casnică, înseamnă că dacă poţi accepta o frustrare, să o accepţi până la capăt, fără să o mai aduci în discuţie după ce-a trecut, doar ca să-l faci pe celălalt să se simtă inadecvat. Dacă sunt prea multe frustrări spune-i asta, cere-i schimbarea de care ai nevoie şi explică-i ce se va întâmpla dacă o va face şi ce se va întâmpla dacă nu o va face. Şi fii congruent/ă! Altfel relaţia voastră va fi una manipulativă şi desconsiderantă faţă de celălalt şi, în niciun caz, o relaţie între doi adulţi.

• Prietenii.

Cel mai buni prieten este deschis la aproape orice tip de disucţie, în funcţie de cum l-ai ales. Există unele subiecte sensibile, totuşi. De exemplu, sunt lucruri despre care ştii că prietenul tău are o părere proastă, pentru că poate şi tu ai avut-o la un moment dat şi acum îţi este ruşine să spui că ţi-ai schimbat-o (cum ar fi mersul la psihoterapeut). În ce-i priveşte pe prietenii din gaşcă, sunt minunaţi pentru satisfacerea nevoii de comunicare, de mărturisire a nemulţumirilor sau împărtăşirii momentelor speciale, dar vor fi mai puţini receptivi, dacă ceea ce spui sau faci se îndepărtează de valorile grupului.

• Persoanele speciale.

Majoritatea (dacă nu toţi) avem un număr de persoane care nu ne sunt, propriu-zis, prieteni, însă avem anumite momente în care putem să ne destăinuim şi pe care ne putem baza. Poate fi un şef, un (fost) profesor, un prieten îndepărtat, cineva întâlnit pe internet şi tot aşa. De obicei interacţiunile sunt puţine şi nu suntem susţinuţi de-a lungul unui proces de schimbare mai lung, dar pot avea o influenţă importantă în viaţa noastră. Evident şi în această situaţie, unele subiecte sunt delicate.

• Copiii nu!

Cel puțin până când fac vreo 20 de ani, încercați să nu implicați copiii în certuri, parteneriate contra soțului/soției, în a vă oferi înțelegerea pe care nu o aveți din altă parte și, pe cât posibil, încercați să nu-i faceți responsabili de ceilalți frați. Oricât de matur ar părea un copil, el este o ființă fragilă. Este o plăntuță nou apărută. El este cel care are nevoie de un arac solid care să-l susțină. Dar el, la rândul lui, nu poate fi un arac nici pentru un ditamai copacul, nici pentru alte plante mai mici. Pentru dificultățile de adulți pe care le aveți, căutați ajutor adult. Un copil nu trebuie să repare o relație, ci să fie o expresie a armoniei dintre cei doi.

Pe de altă parte, copilul nu trebuie protejat excesiv. A nu-l implica în certuri nu înseamnă să te prefaci că lucrurile merg când, de fapt, nu merg. Este ok să-ți exprimi nemulțumirea în legătură cu celălalt dacă așa stau lucrurile, dar este grozav dacă acest lucru se întâmplă la o intensitate redusă. Este potrivit pentru un copil să se confrunte cu neplăcerile vieții, pentru că oricum se va confrunta cu ele, dar nu-i cereți ajutorul, nu-l implicați direct. Responsabilizați-l cu propria viață, dar nu-l supra-responsabilizați și cu viețile altora.

După ce trece de 20-25 de ani, poate lua parte la discuțiile dintre părinții lui, dar nu din rol de copil, ci din rol de „alt adult”. Altfel spus, categoria în care se va înscrie acest copil, față de părinții lui, va fi cea de „prieten”. Dacă nu se întâmplă asta, dacă părinții încă îl văd drept un „copil fără minte”, atunci este minunat să continue să nu-l implice.