Martin Buber este filosof și teolog. Este o bibliotecă în palatul de la El Escorial (cimitirul regilor Spaniei – unde este înmormântat și celebrul Don Juan) organizată în ordinea evoluției cunoașterii. Cel mai jos grad este cel de filosof. Apoi, pentru a se deștepta începe să citească. După ce trece prin cele 7 secțiuni: retorică, dialectică, muzică, gramatică, aritmetică, geometrie și astronomie, ajunge la cel mai înalt nivel de inteligență, care era „teolog” și care concluziona că Pământul este în centrul Universului. Mda! Bine că nu citeau oamenii degeaba patruzeci de mii de cărți! Sau poate asta demonstra tocmai că oamenii nu citeau pe vremea aia. Stăteau toată ziua la telenovele.
Oricum, Martin Buber este un altfel de filosof-teolog. El este cunoscut pentru o formă de existențialism religios (existențialismul fiind un curent în filosofie și, între altele, în psihoterapie) inspirat mai ales din scrierile lui Soren Kirkegaard și Friedrich Nietzsche.
Punctul cheie al acestei cărți este relația Eu-Tu, în opoziție cu relația Eu-Acela, așa cum a fost ea tradusă la Editura Humanitas. Eu-Tu este relația totală cu un celălalt semnificativ, pe când Eu-Acela este o relație funcțională, parțială. În Eu-Acela eu mă proiectez pe mine în celălalt și văd acele aspecte ale mele cu care eu nu sunt în contact. În Eu-Tu eu mă văd pe mine în celălalt, văd unitatea, uniunea dintre noi doi, văd întregul. Relația Eu-Tu este o relație pe care o trăiesc cu toată ființa, ce nu poate fi pusă în cuvinte, pentru că le transcende. Eu-Acela este mediată de cuvinte, mediată în sensul că urmărește un scop. Noi doi avem o legătură pentru că eu vreau ceva de la tine și tu vrei ceva de la mine. În Eu-Tu relația este însăși scopul. Nu se dorește nimic, decât relația însăși. Relația nu este mijloc, ci un scop atins și trăit.
Este o carte minunată și… aproape comprehensibilă 🙂 Este scrisă, într-adevăr, într-un stil mai provocator, dar, dacă aveți răbdare cu ea, este o minunăție. V-o recomand cu mare căldură.
Editura Humanitas, 1995.