Consiliere Psihologica Cabinet Psihoterapie

Era o credință populară că sufletul merge, după moarte, în rai sau în iad (sau una mai puțin populară la noi: într-o altă viață). Acum am observat că nici femeile în vârstă – ultima frontieră a bisericii – nu mai sunt așa de convinse de aceste destinații. Indiferent, însă, oamenii sunt convinși de existența sufletelor. Ei cred că sunt niște entități separate, singure, abandonate chiar și că sunt „singuri împotriva lumii”. În baza acestui lucru, caută pe cineva cu care să se alieze și care să le fie aproape: uneori este cineva din familie, alteori unul sau câțiva prieteni, alteori „sufletul pereche” sau „jumătatea”, alteori dumnezeu sau altă entitate supranaturală – toate în încercarea disperată de a umple un gol și de a se simți scufundați în iubire. Iar raiul este ultima speranță de a se întoarce „acasă”, de a fi cu cineva important și cu toți cei dragi pentru totdeauna, de a umple acest gol și de a-și satisface foamea de iubire. De aici ne dăm seama cât de slab consolidată este ideea de rai. Câți părinți se vor simți „în rai” știind că propriul copil arde în iad pentru totdeauna? Vor fi într-un iad cu iarbă.

Toate aceste trăiri au la bază conceptul de „suflet”. Dacă nu am avea un suflet, nu ar avea cine să se simtă singur. Viața mea nu ar fi o pedeapsă pentru viețile altora (părinți, de exemplu), nici ale vieților noastre anterioare. Nenorocirile altora nu ar fi pedepse pentru faptele noastre. Fiecare ar primi ceea ce a învățat să obțină din mediu, în baza unor obișnuințe de a acționa și nu a unui „merit”. Ceea ce ar explica de ce unii oameni suferă constant („de ce tocmai mie? ce-am făcut să merit asta?”): nu pentru că ar merita, ci pentru că nu au schimbat nimic în modul în care abordează situațiile. Omul se simte ca o identitate separată, desigur. Vom vedea mai jos de ce se întâmplă asta. Dar hai să vedem, mai întâi, dacă ideea sufletelor se susține la o analiză mai atentă.

Să începem cu „de unde vin”? De la dumnezeu, zic unii. Dar de unde mai exact? Are depozite? Le face pe loc? Din ce? Și când au fost făcute? Înainte de începutul universului? Erau doar suflete fără univers? Făcând ce? Jucau cărți așteptând universul să apară? Au fost create în același timp cu universul? Și ce-au făcut 12-13 miliarde de ani până a apărut viața pe pământ sau peste 14 până a apărut omul? Au jucat cărți iar? Au stat 14 miliarde de ani (sau 4-6000 dacă te iei după biblie) degeaba, în inconștiență ca să se nască în zilele noastre, să trăiască doi ani ca chinez și apoi să ardă pentru o veșnicie în flăcările iadului că nu a fost creștin? Ce suflet ar alege asta? Nu sună a absurditate? Și câte suflete au fost create? Urmează să se termine la un moment dat? Urmează să se recicleze câteva? Poate a creat prea multe și unele nu mai apucă să trăiască, că vine sfârșitul lumii? Poate se teme dumnezeu că n-apucă toate sufletele să trăiască și de aceea omoară atâți copii. Ca să mărească traficul și sortarea? Și cum aleg să intre în corpuri? E o coadă? E o loterie? Ce suflet vrea să devină un om amărât, care suferă toată viața și apoi ajunge și în iad, pentru că a fost de altă religie?

Și ați văzut un copil nou născut? Nu știe nici măcar să-și manevreze corpul. Apoi când începe să-și dea seama de lume, nu cunoaște nimic din ea. Dacă ar fi stat 14 miliarde de ani pe bară, uitându-se la lume din cine știe ce dimensiune, te-ai aștepta să știe un lucru sau două, nu?

O altă întrebare interesantă este „de ce”? De ce sunt sortate sufletele pentru rai și iad? Mai ales că dumnezeu îi pică la test pe unii fiindcă așa vrea el. Vă mai aduceți amintea povestea cu Moise? Dumnezeu i-a făcut răi intenționat pe egipteni ca să poată să-i impresioneze cu ce nenorociri poate să le facă. Ce șanse aveau oamenii aceia la rai? În prezent, ce șanse are un copil născut în India și mort de… apendicită, care desigur nu a fost botezat? Și părinții lui s-au mai rugat și la un „chip cioplit” ca să-l salveze. Și de ce mor copiii? Că tot am ajuns aici. Se zice că dumnezeu are nevoie de ei. Pentru ce? A murit vreun preot catolic? S-a sinucis un arab și nu mai are virgine să-i dea? La ce poate să-i folosească lui dumnezeu copiii? Trebuie să culeagă căpșuni din locuri greu accesibile…?

Următoarea idee care nu are sens este că doar oamenii au suflete. Simplul fapt că e om garantează suflet? Chiar dacă are un retard atât de mare încât stă paralizat? Un catatonic ajunge în rai sau în iad? Un copil autist? Oligofrenii care sunt mai puțin ancorați în viață decât o pisică, decât o bacterie, care ar muri dacă nu le-ar da nimeni de mâncare au și ei suflet? Pentru ce este sufletul în acest caz? Pentru ce ar sta un suflet 14 miliarde de ani, ca să intre într-un oligofren, care se pipăie, care nu poată să se spovedească și să ajungă în iad tot restul… morții? „Fericiți cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăția cerurilor” – dar unde tragi linia? Dacă mă întrebi pe mine, sunt mulți săraci cu duhul pe lumea asta și ei reprezintă majoritatea covârșitoare a celor care creează suferință.

Animalele oare au suflet? Descartes în etapa lui credincioasă de viață a spus că animalele sunt fără suflete, automate. Majoritatea credincioșilor au fost mulțumiți de explicație. Așa cum majoritatea nemților au acceptat cu bucurie că sunt superiori când le-a spus mini-mustăciosul. Asta i-a încurajat și pe oamenii de știință ai secolelor ulterioare să experimenteze pe ele. Dacă îi era milă cuiva, era ridiculizat. Cât de naiv să fii să crezi că un animal simte durere? Chelălăitul este, de fapt, un sunet făcut când apeși un arc în corpul cățelului… când îl despici ca să-i vezi organele. Omul obișnuit era așa de convins de asta, încât una din distracțiile evului mediu era să ardă pisici de vii, adunate multe într-o plasă și coborâte ușor în foc. Și asta era o distracție organizată, oamenii se adunau în piețe să vadă asta și să râdă (sursa acestei informații este The End Of Faith de Sam Harris).

Dar a crede că animalele nu gândesc este un semn că nu le-ai dat atenție. Și animalele fac crime, și ele omoară din plăcere (câinele care scapă între găini și le omoară fără să le mănânce, de exemplu), și ele fură, și ele înjură (fără cuvinte obscene, într-adevăr, dar au aceeași atitudine de ură când se duelează). Și dacă aveți impresia că un animal care se supune într-un duel, nu este omorât , înseamnă că nu ați cunoscut câini fioroși sau nu ați fost atenți la știri când persoane au fost ucise de câini vagabonzi. Inclusiv cea mai gravă faptă din lume – să-ți dai șeful jos (vezi diavolul) – este la fel de populară la animale cât este și la oameni. De adulter nici nu mai vorbesc. Pe de altă parte, fac și fapte bune. Aduc mâncare unui alt animal care nu se poate deplasa (uneori), protejează, arată căldură și iubire, încearcă să vindece cu limba… Ele de ce nu au suflet?

În plus, cei care aveți animale, dacă sunteți atenți la ele veți vedea că sunt foarte mult ca niște copii mici (cățeii, cel puțin, că la asta mă pricep), care se uită în ochii tăi și încearcă să-ți spună ceva, doar că nu au cuvinte. De exemplu, cățelușa mea, când îi este sete, se uită la mine și latră într-un mod specific (mai subțire decât de obicei și mai lung) și mă trage de cracul pantalonilor și, când mă uit la ea, se oprește și se uită adânc în ochii mei, de parcă ar spune „prinde-te! ce vreau?”. De altfel, dacă scoți limbajul din ecuație, între comportamentul oamenilor și al animalelor inteligente n-ar fi nicio diferență. Ați putea să lucrați fără cuvinte? Nu, pentru că nu ați ști ce să urmăriți. Conceptele, ideile, toate se bazează pe limbaj. Lipsa limbajului înseamnă liniște mentală. Ați putea face o casă fără să aveți acest concept,fără să calculați dimensiuni? Nu. V-ați băga într-o peșteră. Ați putea face planuri de viitor? Puteți să vă imaginați „mâine” fără să folosiți cuvântul „mâine”? Vă veți imagina, probabil, o scenă „afară”, luminată de soare. Dar nu veți ști din ce timp este acea imagine, dacă nu ați lipi cuvântul „mâine” de ea. Ați putea face câteva lucruri minime, cele pe care le-ați gândi în imagini, cum ar fi vânătoarea și pescuitul. Nu ați putea face, însă, agricultură, pentru că vă trebuie percepția timpului și nu o puteți avea fără cuvinte. Asta explică destul de multe despre începutul umanității, nu?

Există păcate sau fapte bune în absența cuvântului? Dacă cineva ar face sex în fața ta și n-ai avea cuvinte (nici gânduri, desigur), n-ar putea nici să-ți placă, nici să nu-ți placă. Pentru că asta ar însemna să interpretezi și nu se poate fără cuvinte. Tot ce-ai putea face este să te simți excitat/ă și să te îndrepți către (ceea ce fac mai toate animalele) sau nu te-ai simți excitat/ă și ai ignora. Repulsie nu ai putea simți în acest caz. Există repulsie ca stare internă, dar ea nu se activează natural în legătură cu sexul, ci doar condiționat prin cuvinte. Automat se activează față de mâncarea veche care îți face rău fizic, obiectiv.

Faptul că noi oamenii ne vedem buricul pământului și ne considerăm singurele animale cu suflet este doar o interpretare exagerată a faptului că avem limbaj. Ceea ce ne face „superiori” este capacitatea de a vorbi. „Superiori” între ghilimele, pentru că universul nu dă doi bani pe faptul că putem vorbi sau face orice altceva. Nu ne-a scutit de nicio boală, nu ne-a dat nemurire, nu ne-a oferit nimic. Suntem doar niște animale care pot să vorbească și care tot ce au obținut deosebit este pe baza acestei caracteristici.

Diferența între animalele care pot să vorbească (oamenii) și celelalte este, într-adevăr, semnificativă. De aceea credem că avem suflet. Pentru că limbajul este atât de impresionant. Dar modul nostru de a funcționa nu diferă cu nimic de al altor animale. Corpurile noastre diferă. Creierele noastre diferă pentru că produc limbaj și, prin el, niște lucruri extraordinare. Dar asta este ca și cum ai spune că noile calculatoare sunt cu mult mai deștepte decât cele din anii ’70 pentru că circulă alt curent prin ele. Hardware-ul diferă (adică piesele). Sunt programe spectaculoase puse pe ele, susținute de aceste piese, dar este același curent în toate. Și același curent este și în becuri, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Adică și-n cele mai primitive vietăți. Doar că normal că un parameci nu poate să construiască o biserică, pentru că-i lipsesc multe elemente importante (gândire și mâini mai ales), dar nu pentru că noi am avea un suflet care ne ghidează și ei nu.

Unde se trage, deci, linia la suflet? Cine îl are și cine nu? Toată lumea vie are „curent”, nu? Dar unde tragi linia la „lumea vie”? Un criteriu ar fi mișcarea, dar apoi ajungi la tot felul de concluzii, cum ar fi că plantele nu sunt vii (jainiștii – un ordin budist – care au grijă să nu calce gândăceii, de exemplu, n-au nicio problemă să calce pe iarbă) sau că vântul e viu (de unde și faptul că au primit nume pe vremea când oamenii nu prea știau ce se întâmplă; ce om modern spune că „bate austrul”?). O altă caracteristică este reproducerea. Există imprimante 3d, care… sculptează. Dacă ai o astfel de imprimantă, o poți folosi să-ți faci singur o altă imprimantă. Se reproduce. Greu de crezut, însă, că este o entitate vie, nu? Ai putea spune că omul îi dă un avânt. Dar poate da avânt și unei semințe (el decide când s-o pună în pământ). Oricum, nu este o corelație între a fi viu și a putea să te reproduci. Doctorul nu declară un om mort doar că nu mai are erecție. Mișcarea este ceea ce asociem cu a fi viu. Dacă un animal nu mai mișcă (respirație, circulația sângelui etc.) atunci se consideră că a murit. Dar ceea ce se întâmplă este că creierul nu mai dă comenzi. Doar atât. Iar corpul nu te așteaptă să repari computerul de bord; ci intră într-un proces de alterare din care, deocamdată, nu mai poate fi oprit. Dar alterarea este și ea activă, vie – transformarea nu se încheie niciodată. Când poți să zici că un corp este mort când toate părțile lui sunt încă în mișcare? Ceea ce noi numim „moarte” este reducerea unei entități vii complexe la o mulțime de entități vii mai mici și mai puțin complexe. Dar totul se mișcă, totul vibrează, până și spațiul „gol”. Moartea nu este nicăieri de găsit, dar transformarea este la tot pasul.

Și aici religia spune și ea că doar fiindcă creierul s-a oprit, nu înseamnă că nu mai există curentul. Însă nu mai există individul, sufletul, separarea. Faptul că noi ne simțim noi și nu altcineva, ține de minte, adică de creier. Noi ne simțim noi, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, om, român sau altă nație pentru că avem aceste informații stocate în acest creier – sub formă de cuvinte. Cum ar putea o fantomă să existe fără creier? Cum ar putea ști pe cine să bântuie? Sau cum ar recunoaște orice din lumea asta, fără să stocheze undeva informația (pe un hard)? Fără creier un suflet nu poate exista. Legat de vederea la distanță, telepatie etc. aceste lucruri pot exista și se pot explica prin accesul la un plan universal, cuantic, dincolo de spațiu și timp, motiv pentru care există deja-vu-uri și vise premonitorii. Dar acest plan universal, pentru a-l pune în contact cu lumea, pentru a-l manifesta și chiar experimenta, este nevoie de creier (de emisfera dreaptă).  Separarea de lume, iluzia sufletului se construiește în emisfera stângă.

Ce rămâne după ce murim? Toate simțurile sunt ale creierului: văzul, auzul, pipăitul… deci nu mai rămâne niciun simț. Gândirea este tot a creierului. Cineva cu o lobotomie va avea dificultăți în gândire, nu-i așa? Pentru că puterea computațională stă în numărul și organizarea neuronilor. După moarte se duce și gândirea. Odată cu ea se duc spațiul și timpul. Dacă vă este greu să vă imaginați o astfel de stare, ea seamănă cu somnul profund, fără vise. Acolo nu există nici timp, nici spațiu, nici eu, nici suferință, nici plăcere, nici rai, nici iad, nici separare. Este nimicul în toată splendoarea lui.

Acest nimic poate fi atins și în stare conștientă. Se începe cu a opri ceea ce creează iluzia sufletului – limbajul. Liniștea totală și închiderea cât mai multor simțuri este o cale prin care se atinge o stare deosebită. Această tehnică există în toate marile religii sub diferite nume: meditație (cu mantră sau fără), rugăciune (atunci când implică un text repetitiv sau când se face fără text)… Ce se obține? Am scris un articol numit „cine suntem noi?” și concluzionam că noi suntem „observatorul”. Acela este un nivel. Apoi mai există unul, unde nu mai este diferență între ceea ce se observă și ceea ce este observat. La urma urmei poți avea un văzător care să nu vadă nimic? Sau poți avea ceva „de văzut” fără să fie un văzător? Dacă îți imaginezi o pădure îndepărtată pe care nu o vede nimeni, tocmai ai văzut-o cu ochii minții. Văzătorul, actul văzului și văzutul, toate formează un întreg. Altfel spus, nu este nimeni în noi care să vadă, nu este niciun suflet, niciun eu, dacă suntem atenți. Este doar viața întâmplându-se. Este ceea ce este. Este un proces în continuă schimbare și nimeni care să-l observe.

Am făcut saltul cam brusc, dar așa se întâmplă și-n mediație. Dintr-odată înțelegi. Dintr-odată nu mai ești separat. Dintr-odată nu mai exiști, dar ești conștient în continuare. Am să mai construiesc puțin la pod, totuși.

Evoluția sufletului, a separării ține de evoluția emisferei stângi. Corpul uman este format din mai multe celule. Fiecare celulă are treaba ei: secretă ceva, filtrează ceva, într-un fel sau altul face schimb cu mediul ei înconjurător. La începutul vieții, asta era tot: celule care făceau schimb cu mediul. Apoi celulele au început să se grupeze și să funcționeze în simbioză. Și așa au mers lucrurile o lungă perioadă, celulele combinându-se în tot felul de moduri (cum este o plantă, de exemplu) adaptându-se mai mult la rolul lor și divizându-se în moduri noi, influențate fiind de substanțele care ajungeau la ele și dintr-o tendință către complexitate (sau anti-entropică) naturală universului. În tot acest timp, celulele funcționau în comunități, dar nu erau conduse de cineva anume. Partea bună era că fiecare celulă avea grijă de ea și, implicit, de binele întregului organism. Partea rea era că nu se făcea mare lucru, pentru că nu conducea nimeni.

Apoi s-a întâmplat un lucru extraordinar (treptat, așa cum se vede urmărind evoluția speciilor), o parte din celule au preluat conducerea. La început cu mai puțină autoritate (cum ar fi scoica, meduza etc.) apoi cu din ce în ce mai multă (dar păstrând viața cu orice preț – cum este cazul acelor vietăți pe care le denumim în mod obișnuit „animale”), culminând cu omul (pe planeta asta), care poate face ceva riscant doar de fun. Avantajul preluării controlului este posibilitatea deplasării, care-i permite să caute mâncare sau să se ferească din fața unui pericol. Dezavantajul este că se luptă unul cu altul și chiar poate să se pună în fața unui pericol (conștient sau nu).

Aceste celule care au început să conducă tot organismul au dobândit această funcție specializată și, la primele animale, doar prelucrează informații din mediu pentru a gestiona mâncatul, reprodusul, apărarea etc. Funcția de conducere este parțială. Corpul nu va depune un efort degeaba, de exemplu, cum este mersul la sală. Scoica se va deplasa doar dacă în zona în care este nu găsește destulă hrană sau se schimbă condițiile de mediu (crește temperatura, de exemplu). Lucruri minime. Apoi devine mai inteligent și dezvoltă comportamente mai complexe. Un gândac poate să facă pe mortul. Un purice știe unde să se ascundă, caută un material de culoare închisă și un spațiu cât mai înghesuit. Alte animale nu se mișcă sau se reped la animale mult mai mari ca să le sperie. Nu poți avea un comportament, o mișcare, fără să ai o senzație de identitate cu restul corpului. Ca celulele unei lăcuste să miște tot corpul, trebuie să se simtă ca un întreg. Unitatea identitară a celulelor este o formă de evoluție, de adaptare, nu este o dovadă a sufletului. Nu poți face nimic dacă tu nu te simți întreg și izolat. Dacă nu te simți separat de lume, ce poți mișca? Trebuie să tragi o linie între „tine” și „mediu” ca să poți să interacționezi cu mediul și să te protejezi. Este parte din evoluție. Toate animalele cu creier o au. Și așa cum nu ne pasă dacă o furnică se naște sau moare și nu vedem sensul unui suflet acolo, la fel este și cu omul. La fel de important pentru univers.

Ceea ce tu simți și eu simt este aceeași senzație de separare și integritate pe care o simte orice animal cu creier. Noi o simțim, însă, mai complex, pentru că avem un creier mai complex, care permite prelucrarea mai multor informații și în moduri mai elaborate. Iar cea mai mare diferență o face limbajul. La bază, însă, nu se află un suflet prins într-un corp. Viața (cu V mare) este cea care înmugurește în diferite „vietăți”. Faptul că punem nume contribuie la păcăleală. Este o practică utilă și sper să nu se renunțe la ea, dar noi nu suntem separați de lume. Ne simțim separați și încercăm să-i dăm sens creând alte ființe separate și frustrate ca noi, dar în final nu suntem decât minți care acționează și gândesc în baza unor obișnuințe consolidate. Nu-i așa că vă vine greu să credeți asta în ciuda argumentelor pe care vi le-am adus și în ciuda faptului că nu aveți argumente solide care să susțină ideea de suflet? Iată mintea care acționează în baza obișnuințelor la lucru.