Cabinet Psihoterapie
Adesea auzim despre persoane care-și caută sufletul pereche sau jumătatea. Marile mituri care ne-au dezvoltat acest concept par a-l prezenta clar: de îndată ce îmi găsesc jumătatea voi ști și îmi voi petrece toată viața alături de el/ea. Este acea iubire exuberantă, mirifică, arzătoare, care ne cuprinde și ne învăluie și ne duce cu gândul mereu la persoana iubită și care ne privează de somn etc. Sunt convins că toți cunoașteți aceste emoții – sintagma care le descrie cel mai bine este dragoste adolescentină. Și este populară în toate tradițiile lumii (probabil) pentru că a fost foarte adevărată în evul mediu, unde oamenii se căsătoreau pe la 16 ani sau mai devreme. Prin urmare, momentul să-ți găsești perechea era scurt, după care urma nunta și, indiferent de cât de nefericit/ă erai, stăteai alături de jumătatea ta (altfel ardeai în iad sau, mai rău, îți puneai toate țațele în cap). Și ca să nu-ți treacă prin cap că ai pierde ceva închizându-te în instituția căsătoriei, erai convins că cealaltă persoană era sufletul pereche.
Acum sufletul pereche a rămas o expresie romantică, frumoasă, care se termină trist, ca și celelalte minciuni ale copilăriei (vezi Moș Crăciun). Partea mai neplăcută este când nu se termină, când anumite persoane se ancorează de ea și speră că cineva va veni și pentru ele. Când ignoră mulțimea de oameni care au rămas necăsătoriți pentru că n-au știut de unde să apuce o relație. „Dacă n-a mers relația cu el/ea, înseamnă că nu era sufletul meu pereche”. Poate să fie asta, sau poate mai ai lucruri de învățat despre cum să contribui la evoluția unui cuplu. Prin urmare poți să-ți joci toate cărțile pe a-ți aștepta jumătatea sau poți să te dezvolți, să devii o persoană întreagă și să ai o relație cu o altă persoană întreagă.
Dar ce înseamnă suflet pereche? Este singura persoană alături de care poți fi fericit? Dacă nu ești la prima relație, atunci știi cu certitudine că aproape toate relațiile încep cu fericire; deci nu este asta. Este singura persoană care te înțelege? De asemenea, așa încep mai toate. Este persoana care îți citește gândurile? Nici! O persoană care îți citește gândurile (rezonabil și realist, vreau să zic; nu freaky), în general are această abilitate numită empatie mai dezvoltată și, în general, poate să citească gânduri. Adică nu este sufletul tău pereche, ci doar o persoană atentă. Le-a citit gândurile și iubiților/iubitelor pe care i/le-a avut înaintea ta și asta a contribuit la a învăța despre partenere/i și, prin urmare, îi este ușor acum să te înțeleagă. Ce altceva mai este? Acea emoție de iubire adolescentină? Ai avut-o la vârsta respectivă. Nu o mai aștepta! Nu mai revine. Ceea ce o făcea atât de zdrobitoare atunci era misterul (nu prea cunoșteam nimic despre celălalt sex, despre ce se întâmplă într-o relație), erau multe așteptări pozitive pentru că nu aveai cu se să compari, aveai o credință magică cum că viața ta va fi împlinită, întreagă (de unde și ideea cu jumătatea), că toate problemele tale nu vor mai conta. Acum, de la 20 și ceva în sus, știi cum stă treaba. O relație este o relație, nici mai mult, nici mai puțin. Este importantă și frumoasă, dar nu face ca toată durerea și suferința să dispară. Și chiar dacă în primele câteva luni ești beat de fericire, începi ușor, ușor să te trezești și uneori ai și mahmureală. Acum știi la ce să te aștepți. Prin urmare, myth busted!
Partea bună a relațiilor mature și nu atât de efervescente este că o despărțire de sufletele pereche din adolescență durea mai rău decât dacă ar fi trebuit să fim îndepărtați chirurgical unul de altul.
Spuneam că un efect neplăcut al acestui concept este că nu mai facem nimic pentru relație. „Ce rost mai are? Dacă nu merge, înseamnă că nu suntem suflete pereche.” Un alt efect la fel de neplăcut este și că ne menține în dubiu în legătură cu relația actuală. „M-aș căsători cu el/ea, dar dacă nu este sufletul meu pereche? Dacă o/îl întâlnesc abia mai târziu când sunt deja căsătorit/ă? Ce mă fac?” Și o relație care ar fi putut să meargă, merge prost pentru că nu mă implic. „Pentru că dacă mă implic și nu este sufletul meu pereche? Nu o să-mi pară rău? Mai bine mai aștept!” Evident, în condițiile astea, sunt șanse mari să scârțâie. Și atunci trag concluzia logică: „înseamnă că nu este sufletul meu pereche”. De unde știi? Ai făcut tot ce se putea ca relația asta să meargă?
Pe de altă parte, în timp ce unii oameni își caută sufletul pereche, alții sunt convinși că l-au găsit. Vor face orice pentru ca relația lor să meargă, se vor sacrifica, vor fi altruiști la maximum, vor fi ascultători și cuminți… orice ca să meargă relația. Supraimplicații, supraresponsabilii, cei care citesc gânduri și rezolvă orice problemă apărută la celălalt, pentru ca celălalt să nu mai trebuiască să se confrunte cu viața asta grea. Dacă în prima categorie conceptul de suflet pereche folosea ca paravan în spatele căruia să ne ascundeam frica de intimitate, de implicare, de vulnerabilitate, în această categorie (a celor care se implică prea mult), acest concept este paravan pentru frica de singurătate, pentru teama că nu vom face față vieții. „Dacă nu voi lua cele mai bune decizii? Trebuie să fie cineva lângă mine să-mi spună!” Într-adevăr, să-ți spună cineva ce să faci este o variantă, cealaltă variantă este să nu mai stai lângă cei care te critică:
– Uite ce decizie proastă ai luat!
– Wow ce chef de plimbare m-a luat dintr-o dată!
Desigur, este greu să ajungem aici de la „ai dreptate, am greșit, sunt un nemernic, nu merit nici să te uiți la mine, spune-mi tu, oh, mare învățat cum trebuia să fac!… Așa… Acum mai spune-mi odată!”
Și, deci, ce ne facem dacă suntem prea devotați? Dacă este situația ta, probabil știi că nu este deloc o senzație plăcută, că, dacă este sufletul tău pereche, preferi să te desperechezi și să-ți faci o relație unde să fii și tu răsfățat/ă. Un sfat ușor de spus, pentru că nu trebuie să-l fac eu, este „desparte-te!” sau „lasă relația să se destrame!”. Când suntem prea devotați suntem foarte concentrați pe celălalt. Avem nevoie să ne întoarcem la noi, să ne împăcăm cu noi, să ne placă să petrecem timp cu noi și abia apoi putem să ne bucurăm de relații. Nu faceți eforturi supraomenești să țineți o relație. Relațiile ar trebui să fie fun, să fie oaze de bucurie în deșertul problemelor vieții. Desigur, este nevoie de muncă – și oazele trebuie întreținute – dar dacă tot săpați după apă și găsiți doar scorpioni (fără referire la zodie), atunci vă recomand încă o excursie prin deșert. Ceea ce ați găsit este o fata morgana.
Chiar știu cât este de dificil să trecem de la centrare pe altul la centrare pe noi, dar acesta este pasul de făcut. Dacă săriți din relație în relație, nefericirea va ține mai aproape decât Antena 1. Dacă vreți, este ca și cum o parte din voi este geloasă și încearcă să vă boicoteze relațiile ca să primească și ea atenție. Dacă-i oferiți la început mai multă atenție (că a acumulat multă frustrare) și apoi, din când în când în timpul relației, lucrurile vor curge de la sine! Iarăși vorbesc din experiență, dar și din cărți.
Ca o concluzie, renunțați la acest concept și nu vă mințiți nici copiii cu el. Vremea lui a trecut. A sosit vremea relațiilor mature și implicării responsabile. Nu există o singură persoană alături de care puteți fi fericit/ă. Dacă învățați să vă apreciați pe voi, veți vedea că sunteți compatibil/ă cu multe persoane, atâta timp cât au anumite caracteristici (aspect, inteligență, valori, obiceiuri etc.). Cu nimeni nu veți fi perfect compatibili și nici nu ați vrea să fiți – divergențele/certurile creează loc pentru evoluție. Prin urmare, nu așteptați un declic, o revelație, un SMS de la Dumnezeu să vă zică: „ăsta e! ține-l bine!”. Iubiți-vă partenerul/a sau lăsați-l/0 să plece, dar orice ați alege, faceți-o din toată inima! Există o singură clipă în care puteți intra în controlul vieții voastre: ACUM!