Consiliere Psihologica Cabinet Psihoterapie

Deși puțină lume conștientizează, comunicarea este, de fapt, cel mai important aspect al relației de cuplu. Este mai importantă decât sexul, decât interesele comune, decât compatibilitatea valorilor și asta pentru că în funcție de ea celelalte sunt atinse sau nu. Dacă relația voastră nu merge pentru că sexul este neplăcut, probabil comunicarea deficientă face sexul neplăcut. Dacă un părinte își bagă coada sau dacă vă certați des, clar comunicarea e cheia. Iar dacă unul dintre parteneri înșeală, comunicarea vă va ajuta să clarificați ce-și dorește fiecare de la relație și vă va ajuta să vă decideți dacă să vă respectați reciproc sau dacă să vă redați libertatea. Oricum ar fi, comunicarea este o puternică sursă de bucurii sau nefericire, depinde cum este folosită.

Femeile, cel mai adesea, consideră că se pricep la comunicare pentru că ele vorbesc și cred că asta este suficient. Bărbații și ei cred că se pricep la comunicare, pentru că ei spun direct cele două lucruri pe care le au de spus. Cât despre restul timpului, bărbatul consideră că nici nu trebuie să vorbești în relație, relația este despre sex și despre a face paradă în fața prietenilor cu partenera. Dacă pare că relația începe să se destrame, bărbații tind să dea vina pe alte lucruri, între care impulsul biologic de a … se împrieteni cu cât mai multe femele. Și, prin urmare, motivul pentru care nu sunt fericiți este că n-au schimbat-o la timp. Femeile, când se apropie despărțirea, tind să considere că el este de vină întrucât nu comunică. Dacă el ar comunica, totul ar fi bine. Doar că bărbatul nu înțelege ce nu comunică. El comunică. Întreabă-l ceva și-ți va răspunde. Dar femeilor nu le place modul acesta de comunicare în care ea vine cu o problemă și el îi spune ce să facă. Ea, de obicei, știe ce să facă, vrea doar să vorbească despre problemă. Ea nu caută soluții atunci când prezintă o problemă, ci doar… caută atenție, caută să mențină legătura cu ceilalți oameni. Bărbații caută să mențină competiția. Ei, atunci când au ceva de zis, de obicei se laudă; rareori cer ajutor. Femeile vor să aibă dreptate, ele se luptă între „bine” și „rău”, bărbatul vrea să câștige, el se luptă între „bine” și „mai bine”. De menționat că femeile în stadiul „feminism liberal” (a se vedea Femeia de-a lungul istoriei) seamănă mai mult cu bărbatul la comportament din ceea ce am descris. Nu este nici mai bine, nici mai rău, nu este o critică, nu este o laudă… este ceea ce este.

Comunicarea dintre bărbați și femei nu este ceva ușor de făcut. Și, cu toate astea, relații există și au existat și înainte să apară psihologii. Nu știm dacă oamenii pe vremuri erau foarte fericiți în ele, dar tind să cred că dacă fericirea ar fi fost o normă, divorțul ar fi fost permis. Cine încuie oamenii în sala de cinematograf, de exemplu? Dacă mie îmi place filmul și ție nu, nu mă deranjează cu nimic faptul că ieși (mai ales dacă o faci discret). M-ar deranja dacă nici mie nu mi-ar plăcea, m-aș sacrifica și tu m-ai lăsa acolo să mă chinui singur. Aș pune legi să rămâi acolo până la capăt, că așa e „normal”, să ne chinuim împreună. Adică exact cam ce fac oamenii care vor să-i forțeze pe homosexuali să fie hetero.

Spuneam, deci, că pe vremuri relațiile se păstrau. Chiar dacă fericirea nu era o normă, nici nefericirea nu era. Dacă vă întrebați mamaile cum era pe vremea lor (eu am făcut-o), vă vor spune că esența era „să aibă pământ”, să fie valoros. Unii copii se alegeau între ei, pe alții îi puneau părinții, și ajungeau până la bătrânețe cu o stare de spirit rezonabilă, fără traume majore. Pe vremuri se putea. Acum jocul s-a schimbat. Ce afectează relațiile  în prezent este faptul că femeile sunt presate să intre pe piața muncii… orășenești (adică în business, fabrici, uzine etc.). Nu este un lucru rău ca femeile să-și aducă aportul, să fie considerate egale cu bărbații în capacitatea lor de a contribui la societate, dar nu este în acord cu modul obișnuit de-a fi al relațiilor. Altfel spus, societatea a evoluat ca organizare socială, dar comunicarea familială nu. Mai mult, majoritatea sfaturilor pe care cuplurile le primesc sunt adaptate pentru anii 1800 și, evident, vin de la persoane care nu sunt fericite.

Ceea ce s-a schimbat este că în trecut femeia fie stătea acasă, fie muncea pe câmp cu suratele ei. În ambele cazuri, aveau mult timp de vorbă. Ele vorbeau unele cu altele, plângându-se de viață și de alte femei, dar și lăudându-se și apreciind lucruri, cu alte cuvinte, se bucurau de timpul petrecut împreună. Când erau cu bărbații, uneori îi știau de frică, alteori îi știau că sunt ursuzi și, astfel, relația era una mută. Pardon, „tradițională”. Bărbatul nu era „bătut la cap” pentru că femeia nu prea avea voie să vorbească. Bărbatul decidea când se încheie conversația și ce este important de discutat. Dacă femeile își făceau prea mult curaj să comunice, le aducea părintele pe „calea cea dreaptă”: supuse bărbatului. Desigur relațiile nu puteau fi scăldate în fericire când niciunul nu spunea ce are pe suflet. Chiar dacă femeia ar fi vorbit constant, tot n-ar fi spus lucruri importante, adică despre ei doi așa cum se întâmplă acum. Ar fi fost ciudata satului să spună „eu nu mă simt fericită în relația asta”, „simt că-mi lipsește aventura – mă gândeam să merg la sapă noaptea”. Dar, relațiile erau rezonabile pentru că femeia comunica cât vroia ea să comunice, și bărbatul avea liniștea lui.

Apoi femeia a început munca, a început să comunice mai puțin. O femeie care nu construiește legături orizontale (de comunitate) simte  că nu-și atinge menirea. Este la fel ca un bărbat care nu urcă pe o scară ierarhică. Fiindcă serviciul le ocupă mult timp și nu apucă să-și exprime feminitatea, majoritatea își construiesc întreaga viață în preajma bărbatului/soțului. În consecință, faptul că bărbatul nu comunică le afectează foarte tare. Asta cu atât mai mult cu cât alți bărbați devin mai comunicativi, iar „al lor” nu. Această construire a vieții în jurul soțului, îi conferă lui mai multe responsabilități și, deci, se pune mai multă greutate pe relație… iar unele relații se rup din cauza acestei greutăți. Pentru bărbat lucrurile s-au păstrat destul de similare. De aceea mulți bărbați nu au devenit comunicativi și au rămas „bărbați adevărați”. Nu se poate spune, totuși, că este vina femeii că cere mai mult de la soț. Nu poate fi altfel; aceasta este societatea. Și cu siguranță nu vrem să ne întoarcem la epoca în care oamenii aveau aversiune față de duș. Singura direcție rațională este înainte. Atât bărbatul cât și femeia pot face ceva pentru a reduce presiunea pe relație și a o face să dureze mai mult.

Ce poate face femeia care îl are pe ursulică în casă? Este clar că nevoia ei nesatisfăcută este de o viață socială. Prin urmare, este necesar (și chiar este necesar) să caute alternative de comunicare. Nu vă lăsați păcălite de băieții vorbăreți pe care abia i-ați cunoscut. Aproape orice băiat care crede că va face sex cu o fată, va fi foarte comunicativ cu ea. De aceea femeile cred, la începutul relației, că vor avea multe de discutat cu viitorul iubit. Sau, că cel care le vrăjește pe facebook, va vorbi la fel de mult și după ce-l înșeală pe soț cu el. Cu siguranță unii bărbați vorbesc mai mult decât alții, dar rareori va vorbi cât vorbește o femeie. Altfel spus, sunt șanse foarte mici să găsiți un bărbat care să suplinească nevoia unor prietene. Nu zic că nu sunt fete care se mulțumesc doar cu soțul lor, dar, spuneam mai devreme, asta pune o tensiune pe relație și certurile sunt mai frecvente. Dacă aveți „norocul” să fiți cu un iubit gelos, atunci orice ați alege (să vorbiți doar cu el sau să vă faceți și prietene) va fi o sursă de durere pentru amândoi.

Desigur nu orice gașcă de fete vă încântă la fel de mult. Alegeți! Sunt vreo 4 miliarde de femei în lumea asta, sunt convins că veți găsi câteva alături de care să vă simțiți bine. Și nu rămâneți în relații unde sunteți criticată, desconsiderată sau mută. Fie vă schimbați atitudinea, fie vă schimbați gașca. Sau, dacă vreți să vă sacrificați… condoleanțe!

În ce privește cuplul, este important să știți că o relație grozavă poate exista și cu cineva mai tăcut. Condiția este ca nevoia de comunicare să fie satisfăcută în altă parte. Este nu doar inutil, dar chiar dăunător, să vă bateți soțul la cap că nu vorbește. Chiar dacă va ajunge să facă o listă cu subiecte de conversație ca să nu mai fie mutulică (a fost cazul meu), veți vedea că scade ca bărbat în ochii voștri. Este minunat dacă începe să comunice, dar este important să o facă pentru că este interesat de subiect și nu de frica despărțirii.

Ce poate face bărbatul dacă are știrile pornite tot timpul (adică soția vorbește mult)? Cea mai suportivă abordare ar fi să selecteze subiectele. Ceea ce tocmai ziceam la sfârșitul paragrafului anterior. Să decidă despre ce vrea să discute (de exemplu eu nu tolerez discuții de genul: „viața este groaznică și iată cum nu pot face eu nimic în legătură cu ea”) și să nu accepte să-i spună lucruri inutile și neinteresante. Poate outsource-a aceste subiecte către prietenele ei. Dacă nu are, sunt convins că va găsi niște forumuri pe tema respectivă. Bărbatul ar putea-0 ajuta cu tehnica, de exemplu. Iar subiectele care-l interesează le va discuta cu interes.

Pe lângă subiecte, mai contează și modul de exprimare. Uneori un partener îl încurajează pe celălalt să spună ce-l doare și apoi îl atacă dacă celălalt chiar se exprimă. Ca și cum stă cu un băț în mână și-l încurajează „hai zi! zi, că nu-ți fac nimic!”… POC!

Foarte frecvent comunicarea, ceea ce ar trebui să fie un transfer de informații, devine o luptă de dominare. Puțină dominare este inevitabilă, dar prea multă vă va lăsa stăpân/ă pe o casă goală. Tot din dominare face parte „cine are dreptate?”. Dacă am eu, tu s-ar putea să recunoști, dar nu mă vei iubi mai mult. O altă întrebare care pare utilă, dar dacă nu se referă la științele naturii este toxică, este „de ce?”. „De ce nu mă mai iubești?” nu ia în calcul că s-ar putea încă să mă mai iubești, ci te ajută pe tine să-ți stabilești niște motive „valide”, astfel încât despărțirea noastră să fie și mai iminentă. Cum sună: „cum să fac să mă iubești mai mult?”? Exprimă faptul că tu mă iubești deja (nu mai trebuie să te justifici, nu pare că ai greșit cu nimic până acum – ceea ce este adevărat) și că eu îmi doresc mai mult să fiu iubit și mai sunt și dispus să fac ceva pentru asta.

Un mod de adresare minunat este să ne referim la noi când facem o afirmație. „Te-ai îmbrăcat aiurea” pare să fie adevăr, dar, realist vorbind, este doar părerea mea. Câte persoane îmbrăcate sexy la televizor nu sunt criticate de femeile purtătoare de batic? Pentru cine e aiurea? Pentru mine, nu? Ce-ar fi să mă exprim eu corect și să spun „dacă te îmbraci pentru mine, aș prefera alte haine sau să le combini altfel”. Țin cont de publicul tău țintă (că poate nu sunt eu și atunci părerea mea despre haine oricum nu are nicio valoare) și, dacă sunt eu, voi alege împreună cu tine garderoba sau toaleta ta.

„Te porți urât”, nu este doar egoist din partea mea să cred că toată lumea gândește cum gândesc eu, ci nici nu transmite decât puțină informație. Asta te-ar putea face să te raportezi constant la mine ca să vezi când îmi schimb eu părerea. Dacă ți-aș spune de la început „știu că ești supărat/ă pe mine, dar nu-mi pune etichete, dacă vrei să continuăm discuția” spune ce vreau. Tu poți să accepți sau nu – ți-am spus deja consecința. Dacă îți spun „te porți urât” tu fie te vei enerva și mai tare că te critic, fie te vei scuza și supune și apoi vei căuta în ochii mei să-ți zic când faci „bine” (această atitudine se întâmplă mai ales la copii), fie vei ține cont, fără să te supui, dar nu vei ști exact la ce mă refer (poate vei crede că m-am referit la atitudine, când eu, de fapt, m-am oferit la un cuvânt sau invers). Uneori îți va ieși, dar ne-ar ajuta și mai mult dacă aș spune clar ce vreau.

De fapt diferența dintre „a vrea” și „a nu vrea” este foarte mare. Nu ține atât de mult de informația transmisă, cât de atitudinea în fața vieții. Când eu nu vreau ceva, exprim mai mult o pasivitate, decât o acțiune. Urmează să nu fac nimic în legătură cu asta, ci să aștept de la tine sau de la viață. Dacă nu vreau să ies în oraș, de exemplu, atitudinea mea este una de opoziție, de retragere. De parcă cineva mă împinge într-acolo sau că vine orașul peste mine și eu mă apăr: „nu vreau!, lăsați-mă!”. Pe de altă parte, când vreau ceva, cum ar fi să rămân acasă, știu ce urmează eu să fac. Am deja un plan, accept realitatea.

Când nu vreau ceva, iarăși, tu ești cel care mă forțează; vrei să mă transformi în victima ta. Când eu îți spun „nu vreau”, pun piciorul în prag, te înfrunt și poate chiar te înfrâng. Dacă nu vreau ceva, înseamnă că tu ești cel care a greșit când a crezut că mă cunoaște, când a crezut că îmi citește gândurile. Pe de altă parte, atunci când vreau, eu sunt cel care mă expun. Eu sunt cel care riscă să nu primească ce vrea. Eu sunt cel care vin spre tine, cel care cer, cel care acceptă că are o nevoie. Când nu vreau, tu ești cel care are o nevoie și eu decid dacă sau nu să ți-o satisfac. Când nu vreau ceva de la tine sau de la viață, ceea ce spun este că vă aștept să vă „îndreptați”, că vă mai dau o șansă să ghiciți ce-am eu nevoie, să-mi faceți pe plac. Nu v-a ieșit până acum. Vreau să văd cât o să vă ia. Cu cât mai mult, cu atât am mai mult timp să râd de voi că nu vă duce capul și să vă critic (punându-mă pe mine în poziția de autoritate). Dacă vreau ceva, nu sunt dispus să aștept. Și, folosind acest cuvânt, mă presez să acționez. Chiar când zic „vreau să te schimbi”, tu deja vezi că asta este ceva ce eu vreau și, deci, vei putea să-mi ceri ceva la schimb sau să mă refuzi.

Că tot am ajuns aici, diferența dintre „vreau” și „nu vreau” nu este diferența dintre „a obține” și „a nu obține”. Nu este nicio garanție în niciuna din situații. Ceea ce poți obține mai sigur din „vreau” este mai puțină durere. Dacă eu vreau ca tu să-mi aduci un pahar cu apă, îți pot cere asta și, dacă mi-l aduci, vom fi amândoi în liniște. Dacă nu mi-l aduci, o să mă duc să mi-l iau eu, pentru că vreau în continuare un pahar cu apă. Cealaltă variantă, a nu vrea, înseamnă să resping comportamentul tău. „Nu mai sta acolo, adu-mi un pahar cu apă”. Și dacă tu nu mi-l aduci, iar eu mă centrez pe ce nu vreau, atunci nu vreau ca tu să scapi nerănită. Nu vreau ca eu să mă simt refuzat, iar tu acceptată. Îți voi spune ceva! Mă voi opune acestei situații! Mă voi opune vieții! Chiar dacă folosesc „dă-mi, te rog, un pahar cu apă” și pare că centrarea mea este pe „a vrea”, faptul că fac urât când mă refuzi este un semn că nu vreau ca viața sau tu să aveți ideile voastre și să nu faceți ce zic eu.

Cam ca acea persoană credincioasă care a rămas pe acoperișul casei în urma unei inundații. Nu știu dacă știți, dar s-a tot rugat ea la Dumnezeu și, la un moment dat, a venit o barcă. „Ce bine că te-am găsit! hai cu noi în barcă să te salvăm!” „Nu, eu aștept să mă salveze Dumnezeu. M-am rugat la el; sigur mă va ajuta!”. Mai vin două bărci (așa e în bancuri, de trei ori, ca la biserică), cu același rezultat. Într-un final moare de foame și hipotermie. Ajunge la Dumnezeu, frustrat, cu o țiglă în mână: „M-am tot rugat la tine să mă salvezi, de ce nu m-ai salvat?” Dumnezeu se ferește de țiglă, își pune mâinile în cap când a văzut în ce vază a dat ăsta și-i spuse: „Păi nu ți-am trimis trei bărci?”… „Păi eu de bărci aveam nevoie?” „Încep să mă conving și eu că nu, dar nu mi-ai spus ce vrei. Ce vroiai de fapt?” „Să retragi apa” „Păi crezi că eu de țăcănit am inundat zona aia? Am avut treabă de am inundat. A trebuit să înec niște găini!” „Găini?!” „Eh, nu-mi spune că voi oamenii vă credeți buricul universului și tot ce fac, fac doar pentru voi?!”

Nu este suficient, deci, să-mi schimb cuvintele, dar este necesar și este un bun pas înainte. Ceea ce invit este să aveți grijă să nu credeți că dacă v-ați asumat curajul de a cere ceva, asta va fi o comandă pentru ceilalți. „Ți-am zis de atâtea ori să faci asta!” „Și dacă mi-ai zis, ce? Trei să sar să execut?”. „Ce primesc dacă fac asta?” „Multe pupicuri!” „Sună bine!”

În consecință, o persoană care vrea lucruri, cu toată puterea, le va accepta cu inima deschisă, în orice mod, important este să le obțină. Dacă eu vreau o cană de apă, iau în calcul și să mi-o aduci tu, dar mă pot duce și singur. Importantă este cana de apă. Dacă vreu să ajungă într-un alt oraș și un drum este blocat, o voi lua pe alt drum (fără să mă plâng pe tot parcursul). Atunci când vreau ceva cu putere, timpul nu mai este o problemă. Că vine acum sau mai târziu (dacă nu e vorba de aer), important este că vine și că nu mă voi opri până nu-l voi obține. Nu de la cineva anume și nu într-un mod anume, ci așa cum îl voi obține. Cu siguranță mă voi bucura la fel de mult.

Rezumat: căutați alternative dacă vă vine să vorbiți mult; selectați subiectele dacă vă vine să vorbiți puțin; vorbiți despre ce credeți și ce vă doriți voi, nu despre cum „sunt lucrurile”; spuneți clar ce vă doriți; și alegeți să vă doriți, nu să nu vă doriți.

Acum că ne-am clarificat, vreți să comunicați eficient cu partenerul/a?