Cabinet Psihoterapie
Adesea auzim oameni spunând „viața mea ar fi minunată, dacă aș face acea meserie / dacă aș fi cu acea persoană / dacă aș fi în acea țară”. Cumva există percepția că ceea ce trăim noi acum nu este viața însăși, ci este un efort al cărui rol este să ne ajute să ne începem viața. Chiar și despre școală se spune că „pregătește copiii pentru viață”, de parcă ei încă n-au început să trăiască și, dacă vor lua note bune, vor fi pregătiți pentru ea când va începe. Poveștile vorbesc despre lupta lui prâslea până intră într-o relație și după aceea nu este clar dacă viața lui începe sau tocmai s-a terminat, dar ceva masiv se întâmplă. Viața rămâne fericită până la adânci bătrâneți. Viața stă, nu se mai petrece nimic relevant în viața lui. Deci s-a cam terminat, dacă stai s-o analizezi. Și-a dat jos cureaua lată și i-a dat-o soției să-i tragă înapoi burta după ce a născut.
Oamenii, de asemenea, vorbesc despre viață ca despre o cameră în care se află. „Am pierdut relația. Am îndrăznit să ies puțin pe ușă și nevastă-mea a încuiat-o în urma mea. Dacă aș putea să intru înapoi în cameră, dacă aș putea să mă întorc la ce-a fost, ce viață minunată aș avea”. „Dacă aș putea să dau timpul înapoi, lucrurile ar fi grozave”. „Dacă aș putea să revin la starea la care am fost, viața ar fi stabilă, predictibilă și aș putea să învăț să mă joc cu jucăriile din cameră și să nu mai ies să explorez lumea. Că lumea este crudă / rea / periculoasă.”
Altfel spus, majoritatea oamenilor văd viața ca pe o stare, ca pe ceva stabil, ca pe o cameră unde ar vrea să rămână, ca ceva palpabil la care te poți întoarce. Are elementele ei, le cunoști (familie, job, hobby etc.) și te aștepți ca, atâta timp cât faci ce făceai și până acum, lucrurile să nu se schimbe, camera să nu se deranjeze.
Viața este, însă, un proces. Specific ei este că nu se întoarce niciodată în trecut. Nimic din ce-a fost nu mai poate fi la fel. Dacă ai ieșit pe ușă și te-ai întors, tu nu mai ești tot cel care a ieșit pe ușă. Dacă faci aceleași lucruri iar și iar, nu vei obține aceleași rezultate. Desigur, aproximarea vieții ca o stare este parțial adevărată. Evident că există constante în viață. Te poți baza pe multe lucruri că vor dura cel puțin o perioadă. În plus, este mult mai ușor pentru mintea umană să lucreze cu aceste constante, în loc să lucreze cu un număr infinit de variabile. Am putea să spunem, cel mult, că viața este un proces care trece printr-o serie de stări. Câteva lucruri trebuie luate în vedere, totuși, pentru ca viața să nu ne ia prin surprindere.
În primul rând, mai spuneam și cu o altă ocazie, nimic nu este garantat. Tot timpul ceva se poate întâmpla care să dea totul peste cap și să nu mai avem posibilitatea să ne bucurăm de ceea ce avem acum. Prin urmare, bucurați-vă de ce aveți. Simțiți-vă corpul, bucurați-vă de organele sexuale, bucurați-vă de plimbări și peisaje, de pielea tânără și elastică a celuilalt (dacă mai este cazul), mai ales dacă fumează, că în curând nu va mai fi așa elastică. De asemenea, fiindcă viața este totuși un proces, înseamnă că în fiecare clipă ceva se întâmplă cu noi. Spuneam, iarăși cu altă ocazie, că ne naștem cu nevoi. Spre deosebire de dorințe, nevoile sunt acele condiții cruciale pentru menținerea vieții și a liniștii, fericirii personale. Dorințele sunt bonus, doar orgoliul suferă de pe urma lor. Un trai mirific presupune să ne dăm seama ce nevoi avem și să ni le satisfacem – adică presupune că noi avem această capacitate sau aceste resurse necesare satisfacerii lor. De aceea sunt banii atât de râvniți, pentru că oamenii sunt foarte convinși că satisfacerea tuturor nevoilor poate fi cumpărată. Nu mă opun, dar consider că nevoile pot fi satisfăcute și cu sume minime. Dorințele au nevoie de mai mulți bani.
Totuși, traiul mirific este foarte rar. De obicei oamenii, chiar dacă au bani, nu-și pot satisface anumite nevoi pentru că nu le cunosc. În schimb își satisfac excesiv nevoile pe care le cunosc (gen mâncare, băutură și sex) crezând că „foamea” lor nu poate fi decât asta. „Probabil mă simt gol/goală că n-am mâncat cele mai bune mese sau n-am cea mai scumpă pereche de pantofi.” Dar să ne întoarcem la procesul vieții.
Aceste nevoi, nesatisfăcute constant, se acumulează. Fiindcă viața nu este o stare, ci un proces, înseamnă că orice trăiești acum se va transforma în clipa următoare. Orice neglijezi acum se va transforma în clipa următoare, de asemenea. Orice nevoie insignifiantă devine din ce în ce mai inflamată până poate da într-o boală, într-un comportament compulsiv și neadaptat, în violență, în încasarea cupoanelor (vezi „Picătura care Umple Paharul”), într-o criză existențială etc. De aceea unii oameni ies pe ușă (din camera vieții), pentru că nu se cunosc, pentru că nu știu ce-i împinge pe ușă, pentru că nu-și dau voie să știe ce nevoie au, pentru că, probabil, au asociat la o vârstă fragedă, acea nevoie cu slăbiciunea. Un bărbat are nevoie să fie apreciat, dorit pentru masculinitatea lui, dar poate a învățat de mic că a arăta că „ai nevoie de iubire” este o slăbiciune. Și atunci nu ceri, nu te exprimi, ci, dacă nu primești, te duci și cauți în altă parte și atât. În felul acesta ești bărbat feroce, bărbat vânător, și ești apreciat de societate. Pe de altă parte soția poate nu-ți oferă satisfacerea acestei nevoi pentru că ea crede că doar bărbatul trebuie s-o placă pe ea, ea nu trebuie să facă niciun efort. Ea va sta liniștită în turn și va privi de sus (și la figurat) lupta. Apoi poate își va întinde mâna să-i fie sărutată… nu s-a hotărât încă. Și cavalerul care o va salva, o va lua cu turn (piedestal) cu tot, că fetei nu-i place să stea la parter.
O altă caracteristică a vieții ca proces este faptul că nu putem trage concluzii. Cu siguranță nu putem să spunem „am vrut să devin farmacist, dar am eșuat”, ci doar „am renunțat”. Cu siguranță nu putem spune „sunt fraier” pentru că ne referim doar la o mică durată din lunga noastră viață, și în marea ei majoritatea am fost ok, medii, oameni obișnuiți. Nici „sunt grozav” nu putem spune din aceleași considerente. Putem doar să ne bucurăm de această clipă sau să învățăm din ea și să ne deschidem mai mult pentru următoarea.
Deci, nu încercați să vă întoarceți la ce a fost. Nu este doar inutil și imposibil, dar pierdeți mult din lucrurile grozave care se întâmplă chiar acum. Nu există bine și rău separate, deci sigur ceva bine se întâmplă chiar în acest moment. Nu vă așteptați ca lucrurile să rămână neschimbate. Nu vă așteptați ca o mică frustrare pe care o aveți acum să rămână mică pentru toată viața. Fiecare clipă va face acea frustrare să crească sau să scadă. Depinde de voi cum înclinați balanța. Priviți în viața voastră, din când în când, faceți un „sistem scan” ca la calculator, vedeți care sunt „amenințările” și adresați-le. Carantina nu funcționează. Aduceți în discuție ceea ce vă nemulțumește, nu așteptați să vi se umple paharul. Cu cât este mai devreme, cu atât discuția este mai amicală, relațiile se vor păstra și soluțiile vor fi mai constructive (cu condiția să nu cicăliți, ci să fiți interesat autentic de soluții și nu de cine are dreptate). Adică veți folosi mai mult fraze de genul „cum să facem altfel asta”, decât „m-am săturat să tot încerc, vreau să renunț”. Nu înseamnă că nu se poate renunța. De asemenea, nu înseamnă că a aborda la timp frustrările sau pericolele înseamnă că viața nu va mai avea cu ce neplăceri să ne surprindă. Cu siguranță dezastre vor exista, doar că ne vom obișnui cu ideea că viața este un proces. Dacă se întâmplă un dezastru, și el va trece. Dacă se întâmplă să nu obținem ceva important într-un termen pe care ni l-am dorit, asta nu ne definește, ci este o etapă (dureroasă) din viața noastră care nu are cum să nu treacă. Viața va continua să curgă: evenimente plăcute și evenimente care ne fac să apreciem mai mult evenimentele plăcute. Cel mai înțelept lucru pe care îl putem face este să curgem cu ea, să fim în proces. Să simțim viața cu toate simțurile, nu doar s-o privim dintr-o cameră cum trece, crezând că nu ne poate atinge, că noi suntem în afara timpului.
– Oare am să trec și peste asta?
– Încearcă să nu treci, să vedem dacă-ți iese!