In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Tot ce facem este pentru ceilalți oameni

Ați observat acest lucru până acum? Ați observat narcisismul oamenilor, tendința antropocentristă (de a pune omul în centrul universului)? Ați observat că totul se reduce la ce cred, ce zic, ce apreciază și ce desconsideră ceilalți oameni? Că lumea este interpretată prin prisma valorilor noastre, în loc să fie acceptată pentru ceea ce este? Că noi oamenii decidem ce este bine sau ce este rău, ce este frumos și ce este urât, ce este util și ce nu?

Oamenii spun că sunt superiori celorlalte animale. Ceea ce este fals, evident, pentru că nu există superioritate în general. Superiori în ce? Cu siguranță nu suntem superiori în zburat sau în alergat sau în sărit sau în săpat prin pământ. Acum avem mașinării, care ne mai cresc abilitățile, dar această gândire este de când oamenii au conștiință, de zeci de mii de ani, când chiar nu erau superiori în mare lucru. Prin urmare, ne-a servit la ceva această gândire, altfel n-am fi avut-o. Nu știm dacă acum mai este atât de utilă. Dar, mai întâi să vedem până unde se întind rădăcinile inconștiente ale acestei idei.

Cu siguranță toate concursurile implică doar oamenii sau sunt pentru oameni, inclusiv „Miss Univers”. „Mondial” sau „internațional” se referă doar la comunitățile de oameni – mundus (adică lume) și inter-națiuni. Faptele „bune” sunt cele pe care oamenii le numesc „bune”. Noi suntem superiori că avem inteligență, dar tot oamenii au decis că inteligența este criteriul după care să ierarhizeze speciile. Animalele sunt considerate deștepte sau egale cu noi tot de oameni, dacă fac comportamente care seamănă cu ale oamenilor. Când vrem să ne izolăm, ne referim că vrem să ne îndepărtăm de oameni. Când ne apreciem pe noi, fie pozitiv, fie negativ, ne comparăm tot cu oameni.

Noi nu vedem restul lucrurilor decât prin acest filtru „uman”, decât prin raportarea constantă la lumea noastră. Animalele de companie sunt adesea văzute ca fiind copiii oamenilor. Persoanele de la țară își văd animalele ca pe niște copii, astfel încât vorbesc cu ele, le mângăie, dar și ca pe un obiect în folosul nostru, al oamenilor, drept pentru care le taie ca să le mănânce. Balenele au fost salvate de la vânătoarea mondială (cu excepția a trei țări care încă le omoară), pentru că un zoolog le-a înregistrat cântând… un comportament uman. Și, deci, s-a demonstrat nivelul crescut de conștiință și, deci, crimele pe care le facem. Că tot am adus vorba, crimele umane sunt cele mai groaznice răutăți ce se pot face. Societățile de animale (albine, furnici, turmele, grupurile de maimuțe etc.) sunt comparate cu societățile umane. Cele care seamănă cu noi cel mai mult sunt cele mai apreciate. De asemenea, căutăm conștiință și inteligență în lumea animală, pentru a afla dacă și celelalte animale sunt oameni cu alte costume. Pentru că a le ridica la rang de oameni îi va face pe ceilalți oameni să aibă mai multă grijă de ele.

Și, desigur, suntem atât de obsedați de oameni, încât Dumnezeu însuși este văzut ca un om. Un om care apreciază oamenii cel mai mult și abia apoi restul speciilor. De altfel, toți zeii au fost fie oameni, fie animale umanizate și, desigur, cu ceva în plus (niște puteri magice). Ne gândim că Dumnezeu vorbește ca noi toți, folosind cuvinte și fraze coerente, în limba noastră, că este ușor de supărat și de care trebuie să te rogi într-una să aibă grijă de tine, că are tendința să uite și să te neglijeze. Mai mult, are și un popor preferat, pe care-l ajută să facă ochi de draci (că parca asta este banul, nu?). Că tot veni vorba, și Diavolul tot om e, dar unul mai șmecher. Unul care a pariat pe nefericirea oamenilor și se bucură când îi iese și lui biletul.

Cam asta este cu obsesia oamenilor despre oameni. Desigur oamenii nu sunt obsedați doar cu oameni. Doar că restul intereselor lor se întrepătrund cu umanismul. Bărbaților le plac mașinile, telefoanele și orice le crește valoarea în fața celorlalți oameni, iar fetelor… bărbații cu mașini, telefoane… Mda. Fetelor le mai plac și florile, care sunt un simbol al frumuseții. Fetele vor să fie asociate cu flori, pentru a fi și ele considerate frumoase și, deci, apreciate de ceilalți oameni. De când ne trezim ne aranjăm pentru a arăta într-un anume fel în fața celorlalți. Mergem la serviciu unde ne străduim să facem o muncă apreciată de ceilalți (sau, cel puțin, unde să nu fim criticați de ceilalți). Ajungem acasă, dăm drumul la televizor unde ne uităm la alți oameni sau la animale despre care niște oameni vorbesc. Ne gândim toată ziua la tot felul de discuții cu alți oameni, ne certăm în mintea noastră cu ei, ne imaginăm că ne complimentează sau orice altceva…

Cam asta este viața noastră. Din tot ce ne poate oferi universul, noi ne interesăm doar de relații umane și tot ce facem, facem în această direcție. Nici măcar nu facem pentru noi atât de mult, cât facem pentru ceilalți. Adesea ne sacrificăm pentru ca celălalt să nu se simtă rănit, și nu ne rezolvăm nevoile ca să nu-i înșelăm lui așteptările. Adesea suntem agresivi nu ca să ne eliberăm de nervi (cum povestește Eckhart Tolle despre rațele care, după ce se luptă, ca să-și elibereze restul de tensiune, scutură puțin din aripi, apoi dau drumul complet la furia pe care o au împotriva celuilalt – tot o interpretare prin prisma comportamentului uman, de altfel), ci ca să-i provocăm o durere celuilalt, pentru a-l domina și a reuși să facem lucrurile ca noi.

Când au ajuns oamenii la această gândire? La vârsta magică, violet (vezi Nivelurile Conștiinței), adică atunci când au atins, ca societate, mentalitatea unui copil de 2-3 ani. Ce-a fost înainte? Vârsta arhaică, bej, vârsta copilului care nu știe să vorbească și care se raportează la lume doar prin prisma emoțiilor. Cam ca animalele superioare :) (după standardele oamenilor). Motivul? Când începem să vorbim, începem să folosim pronumele „eu”. Și, odată cu el, începe să se formeze Eul. Eul este sentimentul de izolare. Este un mecanism de apărare, până la urmă, care ne spune de unde până unde ne întindem noi și care include corpul și (inconștient) posesiunile noastre și proprietățile sau spațiul în care ne simțim în siguranță. Eul a apărut ca urmare a evoluției. Un animal cu Eu este mult mai inteligent decât un animal dezorientat, care trăiește în „aici și acum” în mod constant, adică în prezent și care traversează strada fără să vadă mașina care se apropie. Eul este important și necesar. Dar Eul vine la pachet cu ceva, tocmai că este foarte focalizat pe supraviețuire: nevoia de a fi cel mai cel! Noi oamenii suntem superiori, pentru că Eurile noastre trebuie să fie superioare. Un Eu care nu se simte superior, nu poate supraviețui. Dacă un copil este convins că este inferior, fie se va strădui toată viața să demonstreze contrariul, fie va încerca să fie cel mai bun în a fi rău, fie se va sinucide. Un Eu se va compara constant cu alte Euri. Dar unele comparații sunt preferate, pentru că sunt o puternică sursă de satisfacție, fără prea mare durere de cap. Mă refer la situațiile când faptul că sunt într-un anume fel este suficient ca să mă consider cel mai bun. Nu mai trebuie să fac nimic. De exemplu, sunt om, deci este clar că sunt superior. Sunt alb, deci este clar că sunt superior. Sunt bărbat, deci este clar că sunt superior. Și nici nu este nevoie să fac nimic pentru asta. M-am născut superior, ce ușurare. Și apoi vin unii să-mi zică: „toți suntem egali”. Adică, „nu este suficient să fii, trei să faci și tu ceva; să-ți aduci și tu o contribuție, să faci și tu un efort”… ce nemernici! Niște inferiori! De aceea antropocentrismul, xenofobia și androcentrismul (bărbatul în centrul universului) sunt atât de populare. Eul stă în tribune și crede că a câștigat cursa. El nu are nevoie să alerge. El este judecătorul, arbitrul și locul lui nu este niciodată pus în joc. Inferiorii fac efort, participă la cursă, ca să-l impresioneze pe el.

Eul trece și el prin niște stadii, spuneam în Nivelurile Conștiinței. Vârsta magică este vârsta în care oamenii nu știu mai nimic. Uitați-vă la superstiții, de exemplu! Ce legătură are pisica neagră cu… ceva numit ghinion? Ce-o fi ăla ghinion? Acele fragmente de timp și spațiu, din întregul continuum de spațiu-timp, în care Universul a îndrăznit să-mi iasă din cuvânt. Copilării! Pe măsură ce Eul începe să înțeleagă lumea, pe măsură ce începe să-și dea seama că vântul nu este un om, pe care-l cheamă Crivăț și râul nu are un spirit femeie pe care o cheamă Dâmbovița, Eul începe să integreze tot felul de aspecte din Umbră (adică pe care nu le acceptă la el) și să devină mai tolerant, ceea ce duce la evoluție și, la un moment dat, dacă ne ținem de treabă, la a nu ne mai identifica cu Eul.

Faptul că ne trăim viața raportând-o atât de mult la ceilalți oameni este un semn. Nu este o chestie rea, pentru că nu există „rău” în accepțiune absolută, dar este un semn al unei frici. Este frica de durere, frica de moarte, care ar putea veni din partea celorlalți. În cuvinte mai blânde, este frica de greșeală. Este frica de a fi evitat, abandonat și, deci, de singurătate. Este un simbol al faptului că nu știm cine suntem, că avem încă nevoie de repere, de a ne compara cu ceva. Că suntem identificați cu umanismul (adică ne credem corpul nostru, ne credem oameni), pentru că avem nevoie să știm ceva despre noi. Este frica de a accepta întregul univers. Este frica de a ne abandona vieții, de a trăi plenar.

Când ne depășim aceste frici, nu mai reducem totul la oameni. Nu mai reducem nimic la nimic. Acceptăm tot în toată complexitatea. Nu mai interpretăm, nu mai facem judecăți de valoare, nu mai încercăm să aducem tot la acele concepte pe care le avem în capul nostru, ci doar lăsăm viața să vină spre noi. Fără gânduri, fără reacții neadaptate la realitate (care te feresc de un risc imaginat și neexistent). Când dăm drumul la a ne vedea pe noi burice de univers, vom vedea că, de fapt, tot universul este un mare buric. Totul este și bun și rău (inclusiv ideile noastre și ale mele, implicit). Orice formă de existență este un mod de a experimenta viața, cu avantaje și dezavantaje și este ok să fie așa. Suntem toți aceeași conștiință cu diferite costume. Nu oameni, nu Euri, ci doar Observatori (a se vedea Cine suntem noi?). Nu contează dacă avem comportamente inteligente sau nu, dacă suntem superiori sau nu, dacă suntem utili sau nu. Contează experiența vieții. Contează să-mi urmăresc fericirea și, atât cât pot, să nu împiedic alte ființe să și-o urmărească la rândul lor. Contează să mă bucur de experiența vieții, chiar dacă nu primesc o mulțime de aprecieri pentru ce experimentez eu. Toți ne zbatem să facem o impresie bună. Și ne zbatem atât de mult că nu avem timp să le spunem celorlalți ce lucruri minunate fac, așa că toți ieșim în pierdere. Toți depunem mult efort și primim prea puțină apreciere. Cum ar fi să ne gândim „ce m-ar face pe mine fericit mâine?” în loc de „ce-ar zice X dacă m-ar vedea mâine făcând nu știu ce?”?


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.