In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Țara și patriotismul

Ce este definitoriu pentru o țară? (și mai târziu vom afla și cu ce ne ajută asta)

Să fie oare spațiul ocupat? Nu, pentru că nu poți ști ce spațiu aparține cui. Pământul nu chiar este colorat diferit, cum era pe hărțile tinereții noastre (înainte să se inventeze imaginea din satelit). Dacă ar fi fost atât de clar, nu mai intra nimeni în război cu nimeni. Doar îi arătai țărâna vecinului și era evident. „Tu nu vezi mă că e albastră?” Oamenii, deci, sunt cei care decid granițele unei țări. Granițele sunt în mintea lor. Sunt idei. Pe care, în general, oamenii se pun de acord. Și când nu se pun, apar conflicte. Dar în baza a ce se formează aceste idei?Cum ajungem să considerăm un petec de pământ ca fiind sau nu țara noastră?

Am întrebat în jur și unii oameni spun că ar fi limba comună. S-ar fi bucurat Spania ca întreaga Americă de Sud până în Mexic inclusiv să le trimită taxele lor (în continuare), dar nu e așa. Limba nu unește oamenii. Doar ușurează comunicarea. O altă dovadă este că doar pentru că știi o limbă străină nu înseamnă că primești imediat cetățenia țărilor în care se vorbește. Să fie atunci cultura? Cu toții știm că în țara noastră sunt obiceiuri diferite în diferite părți. Nu este aceeași cultură peste tot. Mai mult, dacă găsești un fir comun în toate aceste obiceiuri, același fir se păstrează și în datinile altor țări ortodoxe din peninsula balcanică. Deci nici asta nu este. Ce să fie atunci?

Cel mai puternic argument ar fi faptul că strămoșii noștri au trăit aici din cele mai vechi timpuri. Strămoșii noștri, însă… este un termen vag. După ce oamenii au plecat din Africa și au început să colonizeze lumea, când s-au oprit din migrat și au devenit sedentari, erau grupați în clanuri și triburi. Apoi aceste clanuri și triburi s-au contopit, cu voia lor sau nu, sub un conducător (Burebista). Apoi au venit romanii, o națiune nouă plină de oameni din diferite clanuri și triburi cotropite pe parcurs și s-au implicat în ciorba noastră genetică. Apoi au venit o mulțime de popoare migratoare și au contribuit și ei la diversificarea noastră. Apoi s-au stabilit granițele regatelor și țării (România) și o parte din oamenii cu zestrea noastră genetică au rămas pe afară și o parte din zestrea altora a rămas pe dinauntru. Cine sunt strămoșii noștri? Toată lumea este! Așa cum toată lumea e strămoșul tuturor. În plus, ce contează cine a fost primul? Toată America, de la nord la sud este condusă de altcineva decât aborigenii. Ați vrea să dispară SUA și Canada și să trăiască triburi de indieni acolo? Oricum, chiar dacă ați vrea, nu se întâmplă. Deci suntem de acord că nici asta nu definește o țară.

Și încă o idee legată de întâietate: oamenii sunt foarte narcisici. Ei cred că totul este despre ei. Pun întrebări de genul: „la ce folosesc gândacii sau șerpii?” sau chiar unele precum „la ce folosesc femeile sau bărbații?”. De parcă, dacă ar fi fost un Dumnezeu, ar fi creat 200 de miliarde de galaxii cu miliarde de stele la rândul lor că-mi trebuiau mie… ca să aflu dacă săptămâna asta am noroc la bani. Am să ironizez în alt articol această tendință, am adus vorba despre ea aici pentru a sublinia că „primul venit” se referă strict la om. Dacă o specie de extratereștri ar veni și ne-ar măcelări pe toți, ar fi ok din această perspectivă, pentru că sunt primii din specia respectivă care au ajuns și nu dau socoteală decât altor extratereștri din aceeași specie. Oare există o abordare mai matură decât „eu am fost primul”?

Singurul lucru comun și care se păstrează mereu comun, oricât de mare este imperiul sau mic regățelul, este aparatul de conducere, însemnând și destinația taxelor. „Basarabia e pământ românesc” înseamnă „trimiteți banii de taxe la București; stați liniștiți că vi-i gestionăm noi!”.

În lumina acestei discuții, ce-am putea spune că este patriotismul? În principiu este considerarea acelora care plătesc taxe aceluiași guvern ca și mine ca fiind superiori celorlalți care plătesc taxe altor guverne. Este ca în religie sau ca în fotbal: „cu siguranță noi suntem cei mai buni!” „Buni la ce?” „… La orice calități enumeri tu! Nu e ca și cum cunosc alte nații.” Cum a apărut o așa idee trăsnită?

Oamenii la începutul istoriei au fost egali… Glumeam! Nu, n-au fost niciodată. Și bine că n-au fost! O nație de oameni egali se va scufunda mai spectaculos decât Titanicul. Fără conducere nu mișcă nimeni un pai decât din fața lui în fața altuia. Dacă s-ar întâmpla peste noapte să trăim în lumea fantezistă propusă de Zeitgeist, am fi vreo… 200.000 de oameni, să zicem, în țara asta care ar ține cont de ceilalți (numărul este luat de la participanții la prima campanie Let’s do it Romania!), dar ar pierde atât de multe în fața celorlalți, încât în cel mult două luni „s-ar da pe brazdă”, adică ar intra în „normalitate”.

La începuturi, deci, a existat un lider (bărbat sau femeie) singur sau un lider ajutat de un consiliu (bătrânii tribului). Nu vă lăsați păcăliți de etichetele de vârstă; pe atunci speranța de viață era de 20-25-30 de ani. Și dacă aveți impresia că oamenii trăiau sute de ani, că așa scrie în biblie, e util să știți că nimeni nu știa nici să numere, nici ce este acela un „an”. Dacă n-ați avea un calendar și ritmuri săptămânale (serviciu, de exemplu), ați ști când trece o lună?

Acest lider lua, evident, resursele altora și le folosea pentru el, pentru a recompensa războinicii și a-i ține motivați și pentru religie. Pentru că oamenii luptau pe două fronturi: unul văzut, unul nevăzut. Mai târziu, când lumea a devenit mai civilizată – cum a fost în cazul grecilor și romanilor, de exemplu – acești bani (că resursele s-au transformat în bani cu timpul) au început să fie folosiți și în scopuri economico-administrative: drumuri, centre educative, biblioteci, parcuri, distracție etc. De atunci lumea n-a mai evoluat așa mult. În prezent tot aici ne aflăm. Mai ales la parcuri. Și mai facem o biserică mare, de neam prost, de unde, probabil, s-au inspirat și cu numele.

La începuturi (clan, trib) era simplu să fii patriot, pentru că grupul tău conținea fie rude de sânge, fie de alianță. Mai târziu, când au apărut primele imperii, o nouă invenție a fost creată: loialitatea față de conducător. Pentru a fi superior, acesta a ales să facă ceva ce nimeni altcineva nu mai făcea, ceva care să arate clar nivelul lui: sex cu soră-sa. El era trimisul zeului sau zeul însuși și lumea era ok cu asta, întrucât credea la propriu acest lucru. Fiind convinși de una dintre cele mai persistente mecanisme de propagandă: biserica, în toate formele ei. Ce calități trebuia să aibă un astfel de conducător? Sunt convins că ați văzut câteva filme în care moare toată familia regală și cineva este luat din senin și pus în fruntea regatului. Ce calități aveau oamenii aceștia? Un potențial comun de boli genetice cu familia regală. Nu trebuia să știe nimic despre nimic. Putea să fie crescut într-o altă cultură, să fi avut orice meserie (sau abilitate de a trăi pe stradă), nu conta. Și ceilalți se uitau creduli în gura lor, convinși fiind că incestul produce genii.

Primele imperii și primele regate au fost un pas înainte de la triburi, au făcut viața mai ușoară pentru mulți, au încetat să mai mănânce oameni, să mai îngroape copii de vii, să mai micșoreze capete și a fost o manevră de PR necesară. Și faptul că acești conducători au fost dubioși și excentrici a fost prețul pe care au trebuit să-l plătească pentru a putea conduce lumea într-o lume mai bună, ca să zic așa.

Această formă de guvernare a durat de la începutul omenirii (cu excepția câtorva republici prin ceea ce numim acum „anul 0”) și până la… americani. În caz că vă întrebați care este părerea mea despre monarhie… cu siguranță îmi place că acum liderul meu dă dovadă de valori pe care eu (ca alegător) le apreciez și-l recompensez pentru asta cu votul meu și-l recompensez și la următorul mandat, dacă le păstrează, decât să accept orice plan impune unicul și persistentul conducător, cum ar fi să extermine evreii. Pentru că și dictatura funcționează după aceleași principii ca și monarhia.

Cu siguranță democrația a fost un pas înainte. Comunismul a fost un experiment interesant. Trebuia făcut odată și odată, pentru că avea niște principii frumoase: oamenilor le pasă de alți oameni și vor face sacrificii personale pentru a le fi bine și altora. Nu așa spune și religia? Dar se pare că lucrurile nu stau așa. Și, mai ales, oamenilor nu le place să-i pui tu într-un loc și într-un sat anume că acolo e nevoie de el. Adică să-i tratezi ca pe obiecte și să-i ții pe cele mai proaste produse și alea puține. Este surprinzător cum lecțiile comunismului nu au ajuns și la cei care susțin mișcarea zeitgeist (jos pălăria pentru organizarea globală, însă. nu sunt atât de impresionat, însă, de uniformizarea orașelor și anularea culturii (arhitecturii, de exemplu)). de  Comunismul funcționează doar în comunități de oameni foarte civilizați sau la oameni cu un slab simț al competiției, care chiar se sacrifică pentru binele tuturor, cum ar fi budiștii, motiv pentru care China a fost așa un exemplu reușit. Când oamenii se zbat fiecare pentru el, cum e în România și în societățile capitaliste incipiente (sau în cazul oamenilor care înțeleg capitalismul ca un darwinism economic în care „peștele mare îl mănâncă pe cel mic și asta e tot ce contează”), nu poți avea colaborare și nu poți forța oamenii să se ajute unul pe altul, pentru că nu vor.

Democrația (echivalentul politic al conceptului economic numit capitalism) în care oamenii au un număr mai mare de libertăți și în care oamenii au dreptul să se ridice social, economic și politic prin propriile abilități, prin a demonstra capacități utile și prin valoarea pe care o aduc celorlalți este, desigur, modelul care este deocamdată cel mai bun. Dar nu este cel mai bun. Majoritatea n-ar trebui să decidă. Majoritatea rareori știe ce face și ce consecințe au anumite acțiuni. Ea va lua decizii avare pe termen scurt și catastrofale pe termen lung.

Deciziile ar trebui să se ia de către un grup de oameni inteligenți, nu de oamenii care au ajuns sus pentru că mama și mătușa este aceeași persoană, nu de cei care nu mai vor să mai plece din palat, pentru că au prins gustul bogăției într-o țară extrem de săracă (precum dictatorii), ci de cei care înțeleg mai mult din ce se întâmplă. De altfel, după acest sistem funcționează câteva organizații mondiale.

Țara a devenit ceva de iubit odată cu apusul monarhiei. Era noua legătură dintre oameni. Patriotismul a înlocuit loialitatea față de rege și are același scop: supunere față de legi și plătirea taxelor. Ambele nu sunt doar indispensabile pentru binele guvernanților noștri, ci și pentru noi toți. Am văzut că unele persoane, considerându-se cetățeni ai Pământului, refuză să plătească taxe, amenzi și bilete (zic ei). Nu i-am auzit, însă, refuzând să folosească beneficiile. Nu i-am auzit spunând că nu se vor mai duce niciodată la doctor sau la școală, că nu vor mai folosi mașină pe drumurile publice și nici mijloace de transport în comun, nici că promit să nu se mai ducă niciodată la poliție orice ar păți sau orice li s-ar subtiliza. Am înțeles doar că promit să fure din banii pe care îi dau ceilalți care-și plătesc taxele.

Prin patriotism nu mă refer doar la a muri pentru țară, ci supra-aprecierea propriei țări, considerarea culturii și religiei ei ca fiind cele mai alese și cele mai grozave și poate fi recunoscut după fraze precum: „așa e limba românească: unele cuvinte au mai multe sensuri”. Ce idee țăcănită! În toate limbile de pe lumea asta, inclusiv în limbajul surdo-mut unele cuvinte au mai multe sensuri. Sau viața de român „e și grea, e și frumoasă”. Există vreo țară pe lumea asta unde viața nu e și grea și frumoasă? Sau este undeva ușoară și urâtă? O astfel de gândire vine la pachet cu xenofobism, o ierarhie fantezistă în care noi suntem cei mai buni și ce s-ar fi făcut lumea fără noi, cu ignoranță și chiar închidere față de alte culturi (ce mai poți învăța de la alții, dacă oricum sunt inferiori?) și cu rezistența în a accepta o conducere mai înțeleaptă ale unor țări care o duc mult mai bine (pentru că vor să ne fure țara). De menționat că ideea cu furatul și tot ce-am descris aici nu se limitează deloc la România. În toate țările lumii, inclusiv în cele civilizate, majoritatea gândește la fel: este patriotă, xenofobă, cu pretenții de superioritate, refuză lecțiile unor țări de la care ar putea să învețe ceva și, adesea, au și de ce. Pentru că șefii lor de stat vor accepta afaceri dezastruoase pentru țară cu companii din astfel de țări pentru beneficiul personal. Altfel ar sta, însă, lucrurile, dacă cei înțelepți ar fi la putere și nu cei populari, care exploatează frica de a fi furați a oamenilor.

Patriotismul înseamnă fanatism. Nu este nevoie de fanatism ca să înțelegi că ai nevoie de un guvern care să gestioneze anumite aspecte ale vieții noastre. Normal că trebuie să plătim niște taxe, pentru că acești bani se vor întoarce sub forma unor beneficii pentru noi toți (enumerate puțin mai sus). Cu siguranță și oamenii de la vârf se plătesc din acei bani – merită o recompensă pentru efortul lor. Știu, majoritatea oamenilor spun că ei oricum nu fac nimic, doar fură. Și exact din acest motiv spun că majoritatea n-ar trebui să decidă. Pentru că nu sunt doar ignoranți, ci negativ ignoranți. Este așa o modă să nu-ți placă lucruri, că e netul plin de criticoși… nu, eu nu sunt! N-ai fost tu atent/ă! Pe bune!

Întreabă pe oricine de ce vrea să-l dea jos pe conducătorul actual (și nici n-am să spun cine, pentru că oricând veți citi acest articol, răspunsul va fi același). 99% vor spune „pentru că fură”, nu-i așa? Dacă ai fi întrebat în trecut, după ’90 când aveam voie să răspundem: „de ce vreți să-l dați jos pe președinte?” Răspunsul ar fi fost același, nu? N-ar fi spus nimeni: „pentru că în politica externă am adoptat o poziție riscant de supusă”, „pentru că resursele țării nu au fost gestionate într-un mod optim, care să asigure o infrastructură economică  capabilă să mențină o economie în creștere, astfel încât să fie incluse și grupuri sociale vulnerabile”. Nu. Pentru că majoritatea este interesată doar de furat, fie că-l face ea, fie că-l caută la alții. Asta este cam vârful complexității interacțiunilor politice pe care-l înțeleg majoritatea oamenilor. Și acești oameni decid cine să ne conducă.

Cum va arăta viitorul politic al lumii? Cu siguranță Basarabia nu se va uni cu România. Toată lumea caută independența. Cine ar fi încântat ca Moldova să se unească cu România și capitala să fie la Chișinău? Cei care sunt din Republica Moldova, desigur. Cine nu se bucură să vină unul și să-i dea bani? Dar nu încolo ne îndreptăm. Avem țările noastre vecine care ne-au arătat în ce direcție se îndreaptă lumea. Noi comunități, să le zicem, își caută independența, cum ar fi Irlanda și Scoția. Lumea se va fragmenta din ce în ce mai mult. Ceea ce este minunat! Exact așa ar trebui să se facă lucrurile: fiecare regiune să se gestioneze, să-și folosească resursele materiale și umane să devină un spațiu de viață eficient și interesant pentru locuitori, și să fie în acord cu modul lor de-a fi. Totodată, lumea este mai mică decât a fost odată. Totul are consecințe mai mari, acum. Dacă înainte când dădeai foc la sobă nu afecta pe nimeni (că era plin de păduri în jur care ajutau la purificarea aerului și doar câteva sobe), acum poluarea înflorește global. Nu mai putem spune că „asta e țara mea și fac ce vreau și aia este a ta și poți să construiești o centrală atomică după cum te taie capul că nu mă afectează”, că mă afectează. Nu pot să spun „testează câte bombe atomice vrei tu la graniță, dar să nu le dai noaptea că nu vrem gălăgie între 22:00 și 7:00”. Multe dintre problemele actuale nu mai sunt naționale, ci globale și soluțiile trebuie să fie globale, de asemenea.

În consecință, deci, odată cu fragmentarea țărilor, este nevoie și de un guvern global. Sper ca lucrurile să nu evolueze către confederații de țări (ca cele din „1984” de George Orwell) care vor fi în război una cu alta. Cred, totuși, că UN este un magnet pentru multe țări și uniuni și că va deveni, într-un final, un guvern mondial. În legătură cu „primul venit”, o abordare mai înțeleaptă ar fi: indiferent cine vine, scopul ar trebui să fie menținerea și dezvoltarea ecosistemului și promovarea fericirii umane (că e greu să protejezi fericirea căprioarei cu tigrul în zonă), atâta timp cât nu periclitează prima condiție. Cu siguranță este de așteptat să se taie niște copaci, să se extragă niște resurse din sol și să se facă niște distrugeri, dar ar fi minunat să se compenseze la nivel global (și acest supra-guvern ar fi calea) și costurile de exploatare să se unească cu costurile de refacere și să intre amândouă în costul final al produsului.

În concluzie, patriotismul a rămas o relicvă care, alături de religie, contribuie la multele războaie din lumea asta. Când crezi că nația ta e superioară și are dreptul să le facă sclave pe toate celelalte și te duci la război pentru asta (vezi Hitler sau orice alt cuceritor al lumii), acela este patriotism cu resurse. Neașteptat de multă lume are gândirea lui Hitler. Dovadă este succesul pe care l-a avut în rândul populației măgulite de el. Faptul că nu avem războaie mondiale mai dese este că nu sunt adevărați patrioți în fruntea statelor cu resurse. Ci oameni raționali, care înțeleg că sunt multe asemănări între oameni din diferite colțuri ale lumii și că toți vor să se simtă valoroși și iubiți și este ok să se simtă așa, pentru că este suficientă valoare și iubire să ajungă la toată lumea.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.