In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Picătura care Umple Paharul

Paharul este abilitatea de a ține în noi, de a păstra, de a avea răbdare, de a tolera. Unii oameni au pahare mai mici, alții mai mari, iar unii nu au deloc. Cum s-a ajuns aici?

Noi, când ne naștem, nu avem pahar. Dacă un bebeluș este atins cu o picătură de frustrare, vor ști și vecinii despre asta. Un copil reacționează acum când nu-i convine ceva. Nu ține foamea în el sau frustrarea scutecului plin pentru când ar fi un moment mai potrivit să intervină în discuție și să-și menționeze oful. Nu așteaptă pauza la emisiunea mamei cu nurori. Pe de o parte pentru că un bebeluș nu are percepția timpului (nu știe că există un „mai încolo”) și, pe de alta, pentru că nu știe care este treaba cu regulile sociale și pentru că nu-i pasă de nimeni. Dacă el are o problemă, tot universul trebuie să facă ceva. Nu contează cine, cum, contează să se întâmple acum.

Apoi mai creștem și ne dăm seama că suntem ființe separate și că avem nevoie de alte ființe ca să ne fie bine. Astfel înțelegem că trebuie să știm să ne purtăm ca să ni se împlinească nevoile. Învățăm comportamente, învățăm „ce este bine”. Și aceste comportamente (gen, a ruga pe cineva, în loc să impunem) ne vor ajuta să fim mai fericiți, pentru că ne vor adapta la realitate. Unul dintre aceste comportamente importante este să cărăm un pahar cu noi. Faptul că suntem o cișmea de furie și nervi când suntem mici îi cam deranjează pe părinții noștri. Și nu faptul că ne enervăm este partea deranjantă, ci faptul că dramatizăm și exagerăm și facem crize doar că nu ne-a luat o jucărie, de exemplu. Avem niște așteptări mult prea mari. Totul trebuie să fie ca noi! Este absolut groaznic dacă nu-i așa! Și este normal să ne enervăm dacă nu ni se ia o jucărie. La urma urmei ni se cuvine.

După un timp învățăm să nu mai gândim așa. Ușor-ușor. Uneori mergem prea departe și decidem că nimic nu ni se cuvine, că nu merităm nimic. Frustrările oricum există. Nu suntem mulțumiți, nu suntem împăcați că nu suntem stăpânii universului. Suntem doar forțați să acceptăm asta. De fiecare dată când ne dăm seama că nu suntem Dumnezeu, că nu la noi se închină lumea, simțim o durere profundă. Și luăm aceste dureri și le punem de-o parte, pentru că a le manifesta produce o durere și mai mare (se supără mami și tati pe mine). Învățăm să înghițim frustrările și, astfel, ne creăm paharul.

Paharul, însă, are fund. La un moment dat se umple. Nu putem accepta la nesfârșit ceea ce ni se întâmplă. La un moment dat (sau la mai multe momente date) va trebui să vărsăm măcar o parte din conținut. Dacă există lichid vechi, se va întări pe fundul paharului și vom vărsa de multe ori paharul, la multă lume, în speranța că se va goli odată și-odată. Și nu se va întâmpla asta. Care este mecanismul? Aici vom apela la descrierea făcută de Eric Berne (fondatorul Analizei Tranzacționale). El a numit picăturile „cupoane”.

Unii oameni acumulează frustrări cum acumulează alții cupoane de la magazine. Ați văzut că la hipermarketul Real, la benzinăria Mol, la Vodafone etc. se dau puncte de fidelitate, în baza cărora poți achiziționa un premiu (sau, mai degrabă, să facă dintr-un preț exagerat unul doar scump). Există, de altfel, mai multe premii și, în funcție de câte puncte ai strâns, poți să iei unul mai valoros sau unul mai puțin valoros. Depinde când „verși paharul”. În lumea relațiilor dintre oameni, dacă ai strâns suficiente puncte, ai voie, de exemplu, să te enervezi și să-ți exprimi o nemulțumire (gen „te-am lăsat o dată, de două ori, dar chiar așa!”) sau ai voie să zici o insultă („mă uit la tine că te tot chinui… mare prost ești”) sau dreptul de a abandona, de a pleca („îmi vorbește urât șefa, dacă nu încetează din senin în următoarea lună, îmi dau demisia”) etc. Cele mai mari premii sunt morga, spitalul și avocatul de divorț. Nu întotdeauna cineva care ajunge aici este genul care acumulează puncte (cupoane, picături), dar cu cât mai multe puncte, cu atât mai multe șanse de câștig.

Treaba cu punctele este mult mai complexă. Există oameni care iau puncte și când nu le oferă nimeni. De exemplu, cineva își apără drepturile și altcineva interpretează asta ca pe un act violent. „Cum îndrăznești să-ți protejezi emoțiile!? Cum îndrăznești să te desparți de mine că-ți mai dau o palmă din când în când?!”. De asemenea, există oameni care nu acceptă decât anumite puncte, doar de la un anumit hipermarket: doar informații despre cât de neatractivi sunt, sau doar legate de inteligență, sau doar legate de abilitatea de a vrăji persoane de sexul opus etc. Există oameni care fug repede cu punctele pe care le au și obțin cel mai mic premiu. Alții stau la pândă și doar notează într-un caiețel acolo, folosind fraze de genul „iert, dar nu uit”. Sigur că da, ierți de nu se poate! Așteaptă să ia un premiu mare să-l invidieze toți vecinii. „Da domnu’ judecător, uitați că sunt o femeie puternică și independentă și sunt capabilă să îmi părăsesc soțul, pentru că el nu este o persoană grozavă așa cum sunt eu. A făcut și aia, și aia.” „Dar iubito, nici nu mi-ai spus că te deranjează”. „Păi cum mai ajungeam eu cunoscută pentru puterea mea, pentru capacitatea mea de a fi independentă… o perioadă… până îmi aduc aminte de momentele bune și m-apucă plânsul. Dar nu te voi căuta, pentru că sunt o femeie puternică.”

Este obligatoriu să trecem prin faza cu paharul, cu acumulatul de puncte. Nu se poate altfel. Nu putem trăi ca dictatori. Trebuie să ținem cont măcar de câteva persoane. Nu avem de ales. Trebuie să avem un păhărel, măcar. Ne ajută să trecem de la sălbatici la civilizați. Dar apoi paharul se întoarce împotriva noastră. Fie că luăm puncte de la șefi și le decontăm la parteneri, fie că luăm puncte de la toată lumea și le decontăm pe o boală frumoasă „pe fond nervos” sau ne izolăm de o parte din noi și apoi avem eșecuri sexuale sau relații dezastruoase cu toată lumea și nu știm pe cine să dăm vina, fie că le decontăm pe un premiu mare să vadă toată lumea câte puncte am strâns. Deci, dacă vrem fericire, paharul trebuie abandonat. Acesta este următorul pas în evoluție. Să nu mai tolerăm nimic. Să nu mai acceptăm frustrări. Să nu mai strângem nimic. De la oricine ar fi și în orice condiții!

Dar asta nu înseamnă să ne întoarcem la a fi tirani, la a fi intoleranți, cișmele de furie, mereu frustrați, mereu să le spunem celorlalți cu ce greșesc pe lângă noi. Nu înseamnă să credem că noi suntem perfecți, dar fragili și ceilalți trebuie să se poarte cu mânuși cu noi. Asta se întâmpla înainte să avem pahar. Acum, în era post-pahar, înțelegem mai mult din realitate. Înțelegem că imperfecți suntem cu toții, nu avem de ce să-i criticăm pe alții că fac greșeli, că nu cunoaștem pe nimeni care nu face. Nu avem de ce să criticăm comportamentul cuiva, pentru că asta l-a ajutat să fie adaptat la realitate cândva. Desigur, nu trebuie să-l tolerăm neapărat, pentru că perioada în care acel comportament era adaptat este posibil să fi apus de mult. Și atunci cum facem, concret?

Pentru a nu strânge puncte, trebuie să spunem ce ne deranjează. Deranjatul, în sine, este suma a ceea ce faci tu și ceea ce interpretez eu din ceea ce faci tu. Dacă ceva mă deranjează, poate schimbi tu comportamentul, poate încerc eu să-l înțeleg mai bine (de exemplu, poate tu mamă mă controlezi prea mult nu ca să-mi faci viața un coșmar, ci ca să trăiesc mai mult și să fiu mai sănătos), să negociez cu tine, poate umblăm amândoi la această relație, sau poate o rupem definitiv. Oricare variantă este ok. Variantele ne ok, adică cele care ne garantează suferința, sunt să mă deranjeze, dar să nu fac nimic în privința asta sau să fac după ce acumulez multă frustrare, sau să-ți prezint nemulțumirile mele, dar să cred că toată vina este a ta. Eu nu sunt o ființă umană, participantă la relație, ci doar un pahar pe care-l umpli tu. Eu sunt o victimă peste care se abate răutatea sau incompetența oamenilor. Eu doar aștept să-l umpli, chiar te presez, pentru că abia aștept să ți-l vărs în ochi și să arăt la toată lumea cine este persoana superioară dintre noi doi.

Deci cheia este să ne dăm seama că și noi contăm. Contăm în sensul că avem drepturi, că merităm o viață mai bună, că merităm să fim mai fericiți. Dar contăm și în sensul că tot ce ni se întâmplă este ceva ce și noi influențăm. Nu suntem niște victime, niște flori pe care plouă, ci influențăm energiile sociale din jurul nostru. Și să cerem celorlalți „să nu mai fie enervanți” este ca și cum cerem cârpei ude pe care o stoarcem să nu mai curgă în paharul nostru. Uneori unele relații chiar sunt greu de suportat, pentru că unii oameni tot împung ca să-și facă norma de cupoane, ca să-și trăiască scenariul, filmul vieții. Și este mai benefic pentru stările noastre interioare să rupem această relație. Dar nu pentru că este ceva în neregulă cu acea persoană, ci pentru că nu există compatibilitate între noi. Acea persoană va găsi foarte probabil pe altcineva de la care să stoarcă… zile.

Nu mai cărați pahare cu voi și nici nu încercați să le goliți vărsându-le în fața altora. Pentru că dacă faceți asta, ei vă vor da alte picături și vă veți umple iarăși paharul și o veți lua de la capăt. Și apoi dați vina pe celălalt că vă tot stropește, „că doar eu n-am făcut nimic, doar i-am dat cu un pahar de apă în ochi, dar el a început!”. O variantă post-pahar ar fi: „nu accept să faci asta. încetează sau relația noastră se va răci considerabil.” Nu aruncați cu apă, nu spuneți cum este celălalt, nu aduceți în discuție evenimente trecute („așa faci tu de obicei”), nu exagerați cu amenințările ca apoi să nu vă țineți de ele. Încercați să fiți sinceri, deschiși și să menționați doar comportamente. Nu există comportamente rele, ci doar unele pe care nu le acceptați. Dacă sunt rele sau bune, nu contează, contează că trebuie să înceteze. Și dacă celălalt vine cu „dar și tu faci asta…”, ascultați-l și bucurați-vă că ați aflat ceva despre preferințele persoanei respective: tocmai s-a ivit oportunitatea îmbunătățirii relației, pentru că tocmai ați aflat cum să-i faceți pe plac, cum să-i oferiți un cadou.

3 comentarii

  • Elena spune:

    Baiatul meu in varsta de 34 ani, in urma unei despartiri de sotie si copil tocmai a fost diagnosticat cu tulburare de comportament pe fond mixt.In urma tratamentului medicamentos, eu nu observ nici o imbunatatire, pe zi ce trece este tot mai retras, tot mai trist totodata marturisindu-mi ca medicamentele nu-l fac decat sa doarma si pe zi ce trece sa devina mai tulbure in luarea deciziilor si in modul de a actiona.Doresc sa aflu ce pot face pentru el , sa-l ajut sa iasa din aceasta stare?

    • Sorin spune:

      Singura persoană care poate face ceva pentru el este el însuși. O tulburare este susținută din două direcții: de o cauză și de obișnuință. Medicamentele încearcă să rupă obișnuința, dar nu ajung la cauză și, deci, fie nu fac nimic, fie îi deviază simptomele, fie o ține pe loc o perioadă până când se adună prea multă energie negativă a cauzei și atunci erupe. Dacă am face analogia cu o mașină, cauza este accelerarea, obișnuința este inerția. A lua medicamente înseamnă a călca frâna, dar dacă nu mergem și la psiholog, este ca și cum nu luăm piciorul de pe accelerație. Nu doar că stricăm pedalele făcând asta (și, deci, și frâna va merge mai greu pe viitor), dar imediat ce slăbim frâna, mașina o ia din loc. Un psiholog ne poate ajuta să nu mai activăm suferința, să iertăm și, într-adevăr, medicamentele ne pot ajuta să rupem mai repede obișnuința (cu niște efecte secundare, desigur).
      Cât despre ce puteți face dvs pentru el… căutați bucuria în viața dvs. Dacă vreți ca el să o găsească, arătați-i că se poate. Cum să vă cred eu că este mai bine să fii vesel, când dvs sunteți tristă? Dacă era așa bine, nu erați și dvs veselă?

  • Catalina spune:

    Absolut genial acest articol.
    mi s-a parut un fel foarte nonconformist de a vedea lucurile si de a le exprimA


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.