In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Nervii: importați sau producție proprie?

În primul rând, vreau să menționez, pentru cei care au dubii, că există o diferență între enervare și inervare. Ultima se referă la faptul că organele corpului sunt asigurate cu o rețea de nervi, adică există niște găști de neuroni care le inervează. Pe de altă parte, enervarea este… un fel de mini-furie. Sau o furie condiționată social.

Și acum să revenim la întrebare și să luăm și-un exemplu: „Mă enervează că eu ți-am spus să faci ceva și tu nu ai făcut!” Analizând, putem reformula asta în „Mă enervează când nu faci ce zic eu” (pentru că eu ți-am zis să faci ceva și tu nu ai făcut). Adică „Mă enervează că nu mă consideri o autoritate!” (pentru că autoritatea este cea care dă ordine). Mai departe: „Mă enervează că nu mă consideri o autoritate atât de importantă pe cât mă văd eu” (adică eu consider că ceea ce spun este corect, este bun și mă aștept să vezi și tu asta și să mă asculți). „Mă enervează că nu-mi confirmi așteptările”. La această ultimă formulare vedem că ambii contribuim la nemulțumirea mea. Eu îmi creez așteptarea că sunt atât de important pentru tine încât să mă lași să decid ce ai tu de făcut, iar tu îți permiți să mă ignori.

Prin urmare, ceea ce mă enervează este incongruența dintre așteptările mele și comportamentul tău. Altfel spus „Mă enervează că nu faci ceea ce vreau eu să faci! Și ți-am zis de-atâtea ori, fă asta! Ascultă-mă când îți zic!” Nu pare că este atât de legitimă cererea mea? La urma urmei ți-am spus clar ce ai de făcut! Mai mult de-atât cum să-ți explic că trebuie să faci ce-ți zic eu? Prin urmare, am tot dreptul să mă enervez, dacă nu mă asculți. Am tot dreptul să mă răzbun dacă greșești.

Pare credibil ce zic, dar oare eu chiar sunt buricul universului? Oare chiar mie mi se cuvine dreptul de a condamna acțiunile altora? La mine ar trebui să se raporteze oamenii în legătură cu ce este bine și rău? Să mai luăm un exemplu, poate mai limpezim apele: „Mă enervează că plouă!”. Ceea ce mă enervează, de fapt, este că realitatea nu corespunde cu dorințele mele. Și este ok să mă enervez, din moment ce ploaia chiar face mișto de planurile mele. Nu este cea mai înțeleaptă decizie, desigur, dar este ok. Important este să știu cine este responsabil pentru enervarea mea – eu cu așteptările mele, cu tot. De ce este important să știu asta?

Pentru că multe persoane, din mărinimia lor, își permit să ierte sau să nu ierte alte persoane. Este interesant (explicabil, desigur, dar tot interesant) cum oamenii reușesc să ajungă la o astfel de idee: că ei au puterea să ierte sau să nu ierte alte persoane. „Te iert că nu te-ai ridicat la nivelul așteptărilor mele!” Ce darnic din partea mea, nu-i așa? „Îți dau voie să nu fii persoana care credeam că ești!” „Tolerez că-mi ieși din cuvânt!” „Îți iert un comportament despre care eu spun că lumea n-ar trebui să-l facă!” Cum pot eu să iert sau să nu iert o altă persoană?

Că a greșit față de mine? Nimeni nu greșește față de mine! Universul ăsta nu este despre mine! Nu este despre cine mă încântă și cine mă supără pe mine! Nu alții trebuie să aibă grijă de mine (de la o vârstă încolo), nu ei trebuie să mă protejeze. Nu este realist din partea mea să mă arunc în brațele altora și mă supăr pe ei dacă mă scapă!

Nu am pe nimeni de iertat, nici măcar nu este rolul meu ăsta! Singura persoană care a greșit sunt eu. Și am greșit nu în sensul că am comis o monstruozitate, ci pentru că am avut așteptări neconforme cu realitatea. Altfel spus, am greșit în sens portocaliu și nu albastru (vezi Nivelurile Conștiinței). Nu am comis o greșeală pentru care trebuie să țin post, ci doar una care mă invită să încerc din nou. Ca atunci când nu nimeresc să bag ața în ac – cum ar fi, de fiecare dată cînd nu nimeresc acul, să mă enervez pe ață, să mă plimb agitat o perioadă și apoi să mă liniștesc și s-o iert?

A înțelege că nu ține de noi să-i iertăm sau nu pe alții, nu înseamnă că vom tolera toate comportamentele celorlalți, dar ceea ce se schimbă este că scade foarte mult încărcătura emoțională. Când cineva face ceva ce nu-mi convine, asta e! Nu-mi convine! Ce-o să mă fac? O să văd cum îl conving să facă și ce-mi convine. Nu face el, poate găsesc pe altul. Nu intră ața în ac? Iau un ac cu o ureche mai mare sau cer cuiva să mă ajute. Nu mă gândesc de ce mi se întâmplă tocmai mie una ca asta. Nu mă întreb dacă e ața supărată pe mine. Nici nu mă interesează! Nu-i problema mea! Eu am treabă de făcut, scopuri de atins, nu-mi pierd timpul cu toate prostiile. Chiar când îi pedepsim pe alții, nu-i pedepsim pentru că au făcut „rău”, ci strategic, pentru a-i ajuta să fie mai responsabili. Altfel spus, nu-i pedepsim ca să îndreptăm trecutul, că oricum asta nu se poate face, îi pedepsim ca să șlefuim viitorul. Cu alte cuvinte, nu-i pedepsim albastru, ci portocaliu.

Prin urmare nu vă invit să iertați alți oameni, ci pe voi înșivă! Dacă ați fost mici și bătuți sau certați sau cicăliți, iertați-vă că n-ați știut cum să faceți față acelor situații! Dacă sunteți adult și credeți că unii oameni vă nedreptățesc, iertați-vă că nu sunteți perfect, iertați-vă că nu aveți acele abilități prin care să impuneți respectul celorlalți! Sunteți încă persoane demne de apa iubirii, poate doar căutați la niște robinete închise. Iertați-vă pentru timpul investit aici și dați-vă voie să începeți o nouă căutare! Dacă vi se pare că viața este grea și încearcă să se pună de-a curmezișul între voi și obiectivele voastre, iertați-vă că încă n-ați găsit calea cea mai ușoară de a ajunge acolo și dați-vă voie s-o găsiți acum!


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.