In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Muncă pe Plantație sau Client Intern?

Nimănui nu-i place munca, propriu-zis! Însă nu toți ne raportăm la fel la ea, adică nu toți o trăim ca „muncă”. Considerând nivelurile conștiinței, avem o abordare violet/roșie, una albastră și una portocalie/verde. În limbaj „necolorat”, avem oameni care nu suportă munca și urăsc că trebuie să o facă, avem oameni care muncesc că așa trebuie și nu-și pun problema plăcerii și avem oameni despre care alții zic că muncesc, dar ei nu simt asta pentru că sunt prea pasionați. Ca să prezentăm întreg contextul, toți avem cele trei forme, doar că se aplică la sarcini diferite. De exemplu, cuiva poate să-i placă serviciul, să facă treburile casnice fiindcă trebuie și să urască să… meargă la țară la sapă (dacă se mai face așa ceva).

Cum ajung oamenii să vadă lucrurile în acest mod? S-o luăm iarăși cu începutul. O tot luăm cu începutul pentru că am observat că majoritatea oamenilor nu pun la îndoială credințe, pentru că li se pare că așa a fost dintotdeauna și toată lumea gândește la fel. Și dacă nu gândește la fel, sunt nebuni (vezi Jurnalul unui Rege). În realitate, toate aceste concepte pe care noi le considerăm „corecte” și „drepte” sunt niște idei învățate. De aceea diferă de la un om la altul și chiar de la o vârstă la alta. Iată, deci, povestea atitudinii în discuție:

La început nu există muncă. Stăm în corpul mamei – nu trebuie să facem nimic. Apoi ieșim și, o perioadă, iarăși nu facem nimic. Plânsul de foame, de exemplu, este doar o vărsare de nervi, nu este chiar un efort orientat către a schimba ceva exterior. Faptul că se schimbă (vine mama) este o bucurie, dar copilul nu intenționează asta, pentru că el nici măcar nu are conceptul de „exterior”. Încă nu are o schemă corporală, așa că nu știe unde se termină el și începe „exteriorul”.

Apoi apar primele eforturi. Copilul este nemulțumit de niște lucruri (cum ar fi independența limitată dată de mersul în patru labe) și începe să iasă din zona de confort – pentru că uneori nici zona de confort nu este atât de confortabilă. Deși aceste lucruri implică efort, ele nu sunt muncă, pentru că vin din interiorul copilului. Este satisfacerea foamei lui de cunoaștere și experimentare și toată viața nu va resimți stres făcând asta (decât dacă nu-i iese – în acest caz stresul fiind consecința nepotrivirii așteptărilor lui cu realitatea). Munca vine de afară. De altfel, cea mai simplă definiție a muncii este: ceea ce alții vor de la noi, ceea ce ni se cere, oricât ar fi de întins în timp sau nu și oricât efort ar implica. Dacă facem un efort pentru a obține ceva de la alții – bani, recunoaștere, lăsare în pace – este o muncă. Ceea ce facem noi, din propriul interes, poate fi numit muncă, dar asta în lipsa unui alt cuvânt, pentru că noi nu o resimțim ca atare. În privința lipsei acestui termen, mai toate limbile au o carență, pentru că pe vremuri diferența aceasta nu avea așa mult rost. Omul nu este independent de așa mult timp.

Munca este, astfel, ceea ce „trebuie” să facem. Chiar dacă vrem să facem uneori faptul că „trebuie” ne taie tot elanul. Toate tehnicile de a ușura efortul depus la muncă se bazează strict pe asta: pe a îndeplini activitatea pentru tine, nu pentru că ți se cere. A fi client intern înseamnă a lucra și a oferi la schimb rodul muncii tale unui cumpărător (șeful) și nu a te umili pentru stăpân(ul de plantație).

Când suntem copii (foarte mici) este simplu să nu facem eforturi pentru alții. Iar ceea ce ni se cere, de obicei, este foarte recompensat și apreciat. Deci, este plăcut. Și ne cam marchează această perioadă plăcută. Apoi ne facem puțin mai mari și, fiindcă tot ni se cer chestii, ajungem la ceea ce se numește „vârsta lui <<nu>>” (2-3 ani). De-aici încolo (pentru o perioadă), munca devine un efort maxim (pentru că greutatea muncii este dată în raport cu ce o compari și la vârsta asta o compari cu o experiență intensă de stat degeaba). Noi vrem să fim dictatori, regi, persoane importante, nu vrem să facem ce vrea celălalt. Asta este o umilință; înseamnă a ne lăsa dominați; înseamnă a deveni sclavi. Cine ești tu să-mi ceri mie ceva (orice)? Nu o fac! – Aceasta este abordarea violet/roșie.

Singurul mod în care pot fi copiii convinși este printr-un sistem de pedepse și recompense. De la o vreme cuvântul „pedeapsă” a devenit tabu, dar pedepsele încă există. A nu vorbi cu un copil ca să „înțeleagă” gravitatea a ceea ce a făcut este o pedeapsă pentru copil. Faptul că noi o numim „timp de gândire” nu face decât să schimbe numele, nu și trăirea specifică. Și este foarte bine că se păstrează pedeapsa! Ce ne-am face cu 7 miliarde de dictatori?

Acest sistem de pedepse și recompense, minunat elaborat de religie (nu doar de cea creștină), normalizează munca. O transformă în ceva ce „face toată lumea” (citat) și fără de care nu se poate. Cei care îți cer sunt deasupra ta, deja. Ești convins de asta, nu mai intri în competiție. Așa cum era înainte boierul, cum este patronul, șeful, ofițerul de rang superior, statul, preotul, „oamenii mari”, oamenii bătrâni etc., ei erau și încă sunt considerați de mulți oameni superiori. Tu nu mai ești dictator, ești o rotiță, importanța ta este în număr, ți s-a confirmat în nenumărate rânduri. Și este ok să fii așa, pentru că acesta este rolul tău. Tu ești un simplu om, nu poți tu face ceva important. Tu ești o rotiță dintr-un sistem, adică dintr-un agregat mult mai mare, și acest agregat, prin mărimea lui, poate face ceva important și conduce sau schimba lumea (armată, biserică) sau poate aduce o contribuție importantă (o companie).

Partea de evoluție a muncii de la roșu la albastru ține de următoarele aspecte:

– Mai întâi acceptarea! Dacă înainte munca era o sumă de două eforturi (activitatea pe de o parte și efortul voinței de a rămâne concentrat pe activitate, pe de alta), acum rămâne doar unul. Dacă înainte oamenii se simțeau umiliți, acum se simt valorizați: fără ei, instituția respectivă nu poate funcționa.

– Apoi impactul a ceea ce făceau era mult, mult mai mare. A construi o clădire de unul singur este, dacă nu imposibil, măcar un proiect care-ți ocupă mult mai mult din viață decât ai vrea să dedici. Ca să-ți crești grânele, câtă muncă trebuie să depui de unul singur? Și ce te faci dacă altul cu mușchii mai mari vine, te bate și ți le ia? Cu siguranță grupul este colosal de mult mai eficient decât individul! Dar cum să ai o organizare în grup? Cu siguranță îți trebuie cineva care să orienteze activitatea, nu? Nu poți avea 1000 de păreri diferite, că nu se mai apucă nimeni de nimic; grupul se dezbină. Astfel, trebuie ales un lider sau un consiliu de lideri care să orienteze efortul astfel încât să iasă „ceva”. Cum ar fi ca toate celulele corpului să vrea să stea doar în creier?

A vedea munca de la acest nivel este, deci, o sursă și de liniște și de eficiență crescută. Pentru a te bucura, însă, de acest nivel, trebuie să accepți că există oameni superiori ție. Și nu toată lumea poate vedea lucrurile în acest fel.

O țară în care oamenii ar gândi preponderent așa ar arăta precum cele civilizate din vestul și nord-vestul Europei. Este motivul pentru care sunt lideri pe multe planuri și au încă monarhii.

Curentul post-albastru (p0rtocaliu) a fost inițiat de francezi prin celebra revoluție și de americani prin celebra țară și a fost precedat de scrieri ale unor filosofi cu mintea mare (precum John Locke, de exemplu). Portocaliul spune că oamenii sunt egali și că oricine are dreptul să conducă, atâta timp cât arată aceste capacități (meritocrație). Verdele (inspirat de filosofi precum Foucault și Derrida) și pus în practică la început de mișcarea Hippy, spunea că oricine poate conduce (punct). Că nu există ierarhie de drept. Este un mare adevăr și ce spun ei, dar am divaga prea mult de la subiect să explicăm asta.

Perspectiva portocaliu/verde asupra muncii este că oamenii nu sunt superiori din principiu altor oameni, dar că unii conduc acest sistem. Ei acceptă pe deplin cel de-al doilea punct din „avantajele albastrului”. Înțeleg că ceea ce fac nu este ceea ce sunt. Faptul că suntem (identificați cu) „doctori”, „psihologi”, „ITiști”, „sales information coordinators” etc. ține de evul mediu (nu numele în mod deosebit). Ei sunt mult mai mult și pot face mai multe lucruri. Ca o consecință, pentru unii munca a devenit un impediment. Oamenii nu mai trăiesc ca să producă ceva. Nu se mai definesc prin utilitatea lor. Ei trăiesc pentru a se bucura de viață și munca este ceea ce nu-i lasă. Astfel, copiii, de ceva vreme încoace, nu mai dezvoltă perspectiva albastră asupra muncii, nu mai dezvoltă abilitatea de efort susținut, iar pe cea portocaliu/verde cu atât mai puțin. Multe persoane care au atins portocaliul sau verdele în alte aspecte ale vieții (adică înțeleg că lumea este rațională, că știința are răspunsurile, că oamenii sunt egali și merită respect etc.) nu l-au atins în muncă, pentru că nu au trecut prin umilința constructivă a inferiorității. Și nici nu vor putea face saltul direct. Singurul mod este să accepte că cineva îi dă ordine și să fie ok cu asta. Pentru că oricum așa stau lucrurile – chiar dacă ești liber profesionist – „clientul nostru, stăpânul nostru”. Nu poți decât să faci parte din lume, iar tot ceea ce faci este și pentru ceilalți și pentru tine.

Cu alte cuvinte, o mulțime de oameni care-și doresc o afacere a lor au o atitudine roșie asupra asupra muncii, chiar dacă sunt persoane care înțeleg lumea la un nivel portocaliu sau verde. Un autentic ar accepta în mod egal să-și aducă contribuția, pe de o parte, indiferent dacă ar fi angajat sau nu. Sau, ar insista să fie liber profesionist dacă are ceva ce vrea să facă în mod deosebit. Și aici mă refer la activitate, nu la bani. Nu pun un accent pe una din ele, pentru că lumea este egală, nu există „mai bine” sau „mai rău”, există doar atitudinea care este pozitivă sau negativă față de prezent. Unii oameni sunt șefi, dar este ok. Coordonează o activitate. Ei nu muncesc pentru șefi, ci își aduc contribuția la fel ca ceilalți oameni. Nu mai văd alți angajați ca sclavi sau ca oi, pentru că înțeleg bucuria de a fi util, înțeleg că se pot bucura chiar dacă trebuie să muncească, înțeleg că ceea ce fac este important, pentru că fără muncitori n-am avea nimic și nu mi-ar plăcea să-mi fabric singur săpunul și pasta de dinți. Înțeleg că lumea nu este despre cine pe cine conduce, ci despre experimente, despre bucuria împărtășirii vieții și despre o calitate a vieții crescută pe care o avem prin aceste produse. Înțeleg că cei care au funcție de conducere nu sunt oameni răi care încearcă să profite de ei. Cel mult sunt prea prinși în jocul economic sau politic sau de altă natură și neglijează niște factori. Nu este pentru că nu îi văd pe ei ca pe niște regi, pentru că desigur nu-i văd. Dar pe câtă lume vedem noi în jurul nostru? Sau cine poate face ceva astfel încât nimeni să nu sufere? Poți cumpăra de la toate magazinele odată? Poți să suporți toate industriile în același timp? Nu! Trebuie să-ți faci niște priorități și să alegi. Așa fac și liderii. Și dacă tu nu te numeri printre priorități, este că are o familie pe care o valorizează așa cum și tu îți valorizezi familia.

Ce mai fac oamenii la acest nivel, este că se implică cu pasiune. Nu în tot. Vor avea activități pe care le vor încerca și vor ajunge la concluzia că nu le plac, desigur. Dar vor găsi câteva care îi va ține orientați și preocupați. Nu vor munci mult că trebuie, ci pentru că le face plăcere. Cum faci să-ți placă un job pe care nu-l apreciezi foarte tare? Dacă nu vrei să renunți la el pentru că are alte beneficii, ceea ce poți să faci (și nu este ușor, dar se poate) este să te oprești din a-l urî. Mă refer la acea încordare în stomac pe care o avem când ne apucăm de ceva de care nu avem chef. Acea tendință care ne împiedică să înaintăm. Acel prag psihic pe care trebuie să-l sărim ca să putem să ne apucăm de ce avem de făcut. Poți fizic să-l oprești. Controlează-ți respirația, detensionează-ți diafragma, pune-ți un zâmbet pe față și lasă să fie! Acceptă situația! Este în regulă! Faci bine ce faci! Niște oameni se bucură să te aibă cu ei și niște oameni se bucură că tu faci ceea ce faci. Jobul tău are un scop! Fii sigur de asta! Nimeni nu te plătește degeaba! Faci tu ceva!

Ca o concluzie, răspunsul la întrebarea din titlu diferă de la om la om. Dar în funcție de răspunsul la ea îți pot spune cine se bucură mai mult de viață. Și știu că mulți nu mă veți crede pe cuvânt, dar după studii multiple în acest domeniu, am observat că viața este cu atât mai interesantă și mai plăcută, cu cât o cunoaștem mai mult și cu cât o acceptăm ca „mai complexă”. Dacă ai părerea că „totul se reduce la… bani, putere, sex etc.”, pe lângă faptul că sunt multe, multe lucruri care îți scapă, șansa de a te bucura de viață este enorm de mică, pentru că nu vei ajunge niciodată la concluzia că „acum ai suficient din acel unic lucru”. Cu excepția câtorva momente de bucurie, viața ta va fi trăită sub semnul eșecului, al neîmplinirii.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.