In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Milă și Compasiune

Toți iubim, mai mult sau mai puțin, oamenii. Ne bucurăm să-i ajutăm. Sau, cel puțin, tindem să-i ajutăm, chiar dacă nu ne bucurăm. Nu-i așa? Rareori ni se întâmplă să cerem ceva și să nu fim ajutați. Chiar și când suntem refuzați, oamenii o fac politicos, le pasă de cum ne simțim. Înțeleg că și ei ar putea fi în locul nostru și au compasiune. Sigur, oamenii se pot enerva dacă sunt întrebați mereu același lucru, cum este cazul funcționarilor publici, dar, în general, suntem „săritori”.

Cultura mondială, nu doar în țara noastră, împinge oamenii spre a le păsa de alți oameni. Desigur, cultura unei familii poate să difere, dar cultura tuturor societăților încurajează într-ajutorarea. Scopul inițial bănuiesc că a fost creșterea puterii „de stat”. Adică trecerea de la clan (eu țin doar la familia mea, restul sunt străini și trebuie să-i batem dacă ne încalcă teritoriul) la trib, unde mai mulți oameni de aceeași rasă împart aceleași resurse, a trebuit să implice grija de „omul străin”. Și cum peste tot în lume, omenirea a ajuns cel puțin la nivelul de trib, peste tot în lume „a avea grijă de ceilalți” este o valoare.

Minunat!, desigur. Ne bucurăm că oamenii se gândesc la alți oameni și că vor să se ferească de suferință unul pe celălalt. Doar că, spunem în „Binele și Răul”, nu există un „bine” curat, un bine pentru toată lumea. Binele pe care-l facem altora poate fi un rău ulterior. De exemplu, un copil mic nu știe să se lege la șireturi. La început îl va lega mami sau o altă persoană care se pricepe. Apoi copilul ajunge la vârsta la care ar putea să învețe să se lege la șireturi, dar trebuie să facă un efort pentru asta. Unele mame nu vor să-și „chinuie” copilul și îl leagă ele în continuare. Apoi îl dau la karate, unde ajunge un mare luptător și, tocmai când să aibă una dintre cele mai importante bătăi din viața lui, cu un coleg de clasă care-l ia la mișto că-i plac fetele sau mai știu eu ce motiv țăcănit, descoperă că are un șiret desfăcut, intră în panică, începe să plângă și și-a stricat imaginea pentru următorii opt ani și poate pentru restul vieții.

Este posibil să fi exagerat puțin, dar înțelegeți ideea. Oamenii, făcând un bine pe moment, creează o slăbiciune, o vulnerabilitate. Copiii nu pot fi mințiți cu Moș Crăciun la nesfârșit. La un moment dat se vor prinde că n-are cum să treacă prin termopane și ușă metalică.

Ați auzit, cu siguranță, proverbul chinez „nu-i da unui om pește, învață-l să pescuiască”. Aici, undeva, ar fi diferența dintre milă și compasiune. Totul este să te asiguri că omul știe să pescuiască înainte să-i pui undița în mână, pentru că altfel s-ar putea să o vândă pe țuică.

Când vrem să ajutăm pe cineva o facem pentru că ne gândim că este într-o situație groaznică, în care noi n-am vrea să fim și sperăm ca prin ajutorul nostru situația lui să se schimbe. Ceea ce se întâmplă cel mai adesea este că ajutorul oferit îl menține în situație. Fie îi dăm bani și el înțelege că așa trebuie să facă pentru a-i primi. Fie primește atenție și importanță și el înțelege că așa trebuie să facă pentru a le primi. Noi îi facem un bine, pentru că îl protejăm de un rău imediat (confruntarea cu nevoia de schimbare) și un rău pe termen lung, pentru că îi întărim această stare. Aceasta este mila. Noi îi oferim o cârjă, el o vinde și mai cere una. Noi ne simțim superiori, părinți, cei care pot și el este cel oropsit.

Care este diferența dintre milă și compasiune? Mila este „de sus”. „Eu pot, tu nu poți”. Compasiunea este „eu pot, tu încă nu poți”. „Eu pot să mă leg la șireturi. Poți învăța și tu de la mine. Te pot învăța, dacă vrei.” Mila este „dă să-ți fac eu că tu oricum nu te pricepi.” Și, deci, compasiunea înseamnă să nu mi se dea o mașină de-a gata, ci să o cumpăr pe piese de la Ikea? Nu. Nu trebuie să învățăm să facem singuri totul. Nu trebuie să învăț să construiesc un calculator, pot să-mi cumpăr unul. Asta mai face compasiunea, permite schimbul între doi oameni egali. Mila nu implică schimb, ci doar un cadou. Îi dăm cerșetorului bani fără să-i cerem nimic, îi dăm din milă. Băncile ne dau din compasiune :)

Compasiunea are încredere că și celălalt este la fel de valoros ca și noi, că și celălalt poate realiza ceea ce noi am realizat. Accept că celălalt are nevoie de ajutorul meu (altfel ar fi ignoranță), dar îl oferă doar când celălalt vrea să pescuiască. Dacă un om vrea bani prin care să obțină diferite lucruri, își poate oferi timpul, inteligența, puterea fizică la schimb, adică să muncească. Și cel care-l plătește are șansa să-și exprime în acest fel bucuria că a fost ajutat. Desigur ne-ar plăcea să fim bine plătiți pentru o muncă de nimic, la fel cum și angajatorilor le-ar plăcea să nu ne dea foarte mulți bani, dar asta nu este compasiune, ci frică de comparație în principal. Să nu fim mai jos decât ceilalți în privința banilor dați sau luați.

Mila îl învață pe cel „de jos” că el nu este o ființă la fel de valoroasă ca cel care dă. Cel care dă din milă sau cel căruia îi este milă are aceeași idee implicită. Este rămasă din epoca albastră, din evul mediu (Nivelurile Conștiinței), de pe vremea claselor sociale fixe (în care oamenii nu avansau social, fierarul rămânea fierar) și se credea că oamenii sunt mai valoroși sau mai puțin valoroși, și nu că ceea ce fac poate fi înlocuit mai ușor. De exemplu, unui nobil poate să-i fie milă de un țăran, pentru că nobilul este, desigur, superior.

Dezavantajul milei este că incapacitează. Este util să simțim milă atunci când cineva nu este pregătit pentru compasiune. Este adecvat să ne simțim mai capabili decât copilul nostru la începutul vieții sau decât cei care nu au studiile noastre pe un anumit domeniu. Și uneori putem oferi pe gratis un training pe legatul șiretului sau un sfat (de la un psiholog – legat de relații; de la un mecanic – legat de cum să ne protejăm motorul mașinii; de la un doctor – ce alimente sunt mai sănătoase etc.), dar este util și să știm că dacă vom continua să luăm lucruri din milă, adică nu vom oferi la schimb, vom ajunge să ne simțim incapabili, să credem că doar alții știu, doar cei „maturi” și că noi nu vom fi niciodată așa.

Un schimb validează că și eu pot, chiar dacă altceva. Și eu sunt adult. Un schimb poate fi și de idei, o dezbatere, asumarea flexibilă a unei credințe, astfel încât și celălalt să obțină ceva. Altfel „milosul” nu rămâne decât cu beneficiul că el este superior și dă din măreția lui. A da bani la schimb când primești ceva, la fel, îl face pe celălalt să coboare de pe tron. Acceptă că are nevoie de ceva de la tine. Tu n-ai suficientă informație, eu n-am suficienți bani. Ne putem ajuta reciproc. Astfel fiecare simțim puțină slăbiciune și puțină putere. Fiecare simțim echilibrul și nu i se urcă niciunuia la cap. A accepta MILĂ este uMILItor, a accepta compasiune este a trăi bucuria că cineva valorizează ceva la tine cel ce beneficiază de ajutor, că are încredere că vei învăța să pescuiești, că te vede la același nivel cu el cel care ajută, că știe că nu-ți lipsește o abilitate, ci doar că nu este suficient exersată. Te vede ca pe o ființă întreagă, nu ca pe o persoană „pe care  a pedepsit-o Dumnezeu”, o persoană incompletă, fragmentată, care nu se poate ridica la „valoarea mea”. Mai mult, când oferim ceva din milă, fără să ne dăm seama, o facem tocmai pentru a ține oamenii „jos”, a le confirma că ei „nu sunt suficient de buni sau de valoroși ca noi” și a le întări comportamentul și identitatea de supuși, de inferiori.

Compasiunea înseamnă să permitem oamenilor să sufere. Să nu le rezolvăm problemele. De asemenea, compasiunea înseamnă să nu ne sacrificăm. Compasiunea înseamnă să-i ajutăm pe oameni să înțeleagă ce li se întâmplă, pentru ca ei să decidă ce vor să obțină de la viață. Înseamnă a munci alături de ei la ceea ce și-au propus, nu a le lua volanul din mână. Nu-i așa că proaspeții șoferi ar fi mult mai puțin stresați dacă instructorul ar conduce mașina în locul lor sau dacă le-ar bifa direct ședințele pe carnețel, fără să-i mai plimbe pe drumuri? Nu este o plăcere să înveți să conduci, este o muncă pe care nu o poate face nimeni în locul tău. Dar cât de frumos este când treci de acea perioadă stresantă de început și ajungi să te bucuri de condus… cu soțul rupt de beat pe scaunul din dreapta cicălindu-te că nu i-ai dat a doua când „cerea motorul”!

Compasiunea ne face capabili, pentru că presupune că deja suntem. Mai avem puțin de exersat. În plus, suntem la același nivel cu cel care ne ajută pentru că și noi avem ceva de care el are nevoie, un serviciu sau un produs pe care i-l putem oferi la schimb. Suntem diferiți, nu inferiori. Și noi știm ceva despre lumea asta ce alții nu știu. Nu avem nevoie de mila altora pentru a obține sau învăța ceva! Doar de puțină încredere că vom reuși!

1 comentariu


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.