In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Lupta interioară

Am vorbit, în câteva articole, despre faptul că am avea o viață mult mai frumoasă dacă ne-am iubi pe noi înșine. Dar oare ce înseamnă să mă iubesc pe mine? Cine sunt eu cel care iubește și cine sunt eu cel care este iubit? Sau cum este să fim dezamăgiți de noi? O parte din noi a amăgit-o pe o altă parte din noi și apoi „ne-am dez-amăgit”? Există o mulțime de persoane care se desconsideră, care sunt mândre de ele, care vor mai mult de la ele etc. Cum se poate așa ceva? Singura concluzie este că avem în psihicul nostru două entități: cea care face acțiunea și cea care o suportă.

Fritz Perls le-a numit Topdog și Underdog. Topdog este cățelul dominant, cel care posedă valorile, așteptările, amăgirile și dezamăgirile, principiile de funcționare socială etc. Underdog este partea egoistă din noi, parte care vrea satisfacții imediate, fără efort, care vrea să se distreze, căreia nu-i pasă de consecințe, dar care le suferă. Oarecum avem un Părinte și un Copil în noi. Copilul vrea să se distreze, Părintele îi spune că trebuie să muncească mai întâi. Sau că acum trebuie să muncească tot timpul, că „nu mai este Copil”. Fericirea noastră depinde foarte mult de modul cum se înțeleg Părintele și Copilul nostru.

Ca o informație în plus, Eric Berne chiar a numit aceste două entități Părinte și Copil, dar a mai adăugat una, la același nivel cu ele, numită Adult. Perspectiva mea este că Berne, fiind prins în post-modernism, adică în lumea fără ierarhii a verdelui (a se vedea Nivelurile Conștiinței) nu și-a dat seama că Adultul nu este la același nivel cu Părintele și Copilul, ci la nivelul următor, unde include și depășește aceste două entități. Analiza Tranzacțională (copilul lui Eric Berne) încă păstrează această eroare metodologică chiar în principiul ei de bază. Dacă doriți o argumentare mai amplă în această direcție, just let me know.

Vorbeam de Topdog și Underdog. Topdogul are la bază comportamentul părinților noștri, așa cum Underdogul este comportamentul nostru adaptativ la cerințele lor. Când noi suntem mici, suntem niște obraznici și niște râzgâiați. Suntem burice de Univers, nu vrem să împărțim nimic cu nimeni, nu vrem să dăm nimic, dar vrem să primim tot. Cum să te înțelegi cu un mic dictator? Trebuie să-i pui reguli, să-i dai ce-și dorește el/ea ca o recompensă pentru anumite comportamente acceptabile social, trebuie să folosești pedepse uneori (conștiente sau inconștiente) altfel viața părintelui va fi îngrozitoare. Ce bine că un copil este sensibil și poate fi convins să se poarte mai frumos, pentru a evita durerea! Ce bine că poate fi rănit mai ușor în copilărie de părinții lui și nu mai puternic și de întreaga societate mai târziu! Pentru că cineva, cândva, tot o să-i dea la glezne. Durerea psihologică este inevitabilă, nu-i așa?

Deci, aceste reguli, care sunt trăite ca un disconfort de către copil, dar care sunt, de obicei, un disconfort mai ușor față de ce-ar putea primi de la ceilalți, formează Topdogul nostru. Acele fraze sau dosuri de palmă care ne-au făcut mai conștienți de noi înșine, de comportamentul nostru, de sentimentele altora, de mașinile din jurul nostru, de ce se poate mânca de pe jos și multe-multe altele, formează Topdogul. Underdogul este tendința noastră de a primi atenție, apreciere, iubire. Underdogul vrea să fie iubit. „Ce trebuie să fac pentru a fi iubit?” „Temele” „… ești nașpa! Bine, le fac!” Și astfel Underdogul învață să amâne o plăcere mică… și o cicăleală, pentru o plăcere mai mare care vine mai târziu: o apreciere din partea părinților. Dar dacă mai târziu nu vine nimic, că „temele trebuie făcute, n-am de ce să te apreciez”, este posibil ca Underdogul să amâne, să se boicoteze și să nu livreze rezultatul. Dacă scopul este evitarea certei, atunci scuza este suficientă, nu-i așa? Cum spunea Adrian Nuță că a învățat din armată: „dacă poți face azi, lasă pe mâine, că poate nu mai trebuie făcut sau poate face altul.” În schimb, dacă se lasă cu recompense…

Treaba cu Topdogul este că el nu este chiar o ființă, ci, mai degrabă, o înregistrare. Altfel spus, dacă Topdogul vrea să avem mulți bani, oricâți bani am avea, Topdogul nu-și ține gura. Nu va zice „gata! acum sunt suficienți! m-am liniștit!”Și deci, cu excepția câtorva momente fugitive, vom fi constant nemulțumiți de noi și, implicit, nefericiți. Este o continuă luptă interioară între ce vrem și ce trebuie. Vrem să fim plăcuți dar nu vrem să facem „ce trebuie” pentru a fi plăcuți pentru că, cel mai adesea, „trebuie” mult prea mult. Ne străduim să atingem tot felul de standarde: soția mea trebuie să fie ascultătoare și să aibă cartierul general în bucătărie, soțul meu trebuie să aducă mulți bani acasă, copilul meu trebuie să ia cele mai mari note din clasă, mașina mea trebuie să fie mai rapidă decât a ăluia pe care nu-l suport, țara în care am fost trebuie să fie mai departe decât a matracucii ăleia și tot așa. Și dacă nu se întâmplă așa, Topdogul ne latră, ne mușcă, ne sfâșie „că ne-am lăsat la X”. Iar dacă se întâmplă așa, avem o satisfacție minoră și apoi începem să ne întrecem pe alte planuri, ca nu cumva să fie cineva mai valoros ca mine! Pentru că altfel mă capsează Topdogul și avem starea aia de „ah! nu i-am dat pe spate nici azi. mai sunt oameni ca mine. ce nasol! se pare că nu este suficient doar să exist, trebuie să mai fac și ceva ca să fiu plăcut!”

Desigur Topdogul spuneam că este util. Datorită acestor reguli și principii suntem acceptați de ceilalți oameni, datorită lui avem prieteni, datorită lui avem un serviciu și, deci, un venit, datorită lui suntem în libertate și nu în pușcărie. Cu siguranță are un scop și nu vrem să-l dezmembrăm cu totul. Underdogul, la rândul lui, este cel care ne ține în viață. Dacă am lua Topdogul în brațe, am fi mereu la dispoziția celorlalți, fără se ne pese de noi înșine, ca niște adevărați martiri. Ceea ce, evident, ar duce la nefericire, boli și o viață scurtă. Underdogul se respectă, se folosește de drepturile pe care le are, se relaxează, caută plăceri, evită munca, adică neplăcerile. Prea mult Underdog înseamnă… un copil răsfățat.

Prin urmare fericirea este mult mai aproape când și Topdogul și Underdogul sunt echilibrate, cu așteptări realiste din partea primului și cu un efort potrivit din partea ultimului și, ca o consecință, când primul este mulțumit de ultimul, iar ultimul nu se simte oropsit de primul. Pentru a obține acest efect trebuie fie ca părinții să fi fost mulțumiți de noi de-a lungul majorității vieții, fie să ne redefinim, acum, Topdogul. Pentru că, spuneam, dacă e fixat pe nemulțumire, pe nemulțumire rămâne orice am face. Orice succes va zdruncina puțin cd-playerul, dar în scurt timp melodia de „ești insuficient” va fi reluată. Așa că ascultați-vă așteptările! Multe dintre ele vor fi penibile și inutile. Să zicem „trebuie să am cel mai scump telefon din gașcă!” „de ce? ce urmăresc de fapt? aprecierea lor? am această apreciere la valoarea la care mi-o doresc?” cel mai probabil răspunsul va fi „da”. Dacă nu „cât de deranjant este acest obicei de a-mi cumpăra telefoane scumpe doar pentru asta? cum altfel pot obține același lucru, astfel încât să fac un efort mai mic” Veți vedea că, demontând pe rând aceste valori (de care nu suntem conștienți până nu devenim conștienți), ne vom place din ce în ce mai mult. Adultul, care este entitatea superioară, negociază relația dintre Părinte și Copil, dintre Topdog și Underdog, astfel încât ce vrea unul și ce oferă celălalt să semene. Iar asta duce inevitabil la iubire de sine (nu la narcisism), la bucuria de a fi noi, cu noi, la bucuria de a exista. Că doar de-asta intrăm în viață, nu?


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.