In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Jurnalul unui Rege

Noi oamenii, când venim pe lume, venim cu niște așteptări. Propriu-zis, avem pretenția ca lucrurile să fie cum au fost. Dacă înainte de naștere foamea și setea erau trăite mai puțin intens, dintr-o dată au devenit enervante. Atât de enervante încât plânsul unui copil foarte mic nu are scopul de a cere mâncare, ci de a elimina nervii că nu a fost hrănit deja. Conceptul de „a chema mâncarea” nu a apucat, încă, să se formeze.

Acest răsfăț, în literatura de specialitate, poartă numele de autocentrism (adică centrare pe sine). Este, totodată, și o centrare pe lume, pentru că un bebeluș nu se diferențiază de lume. Nu știe unde se termină el și unde începe lumea, motiv pentru care își mai bagă degetul în ochi din când în când. Apoi începe să vadă că lumea este ceva mai departe de el, dar nu o vede ca pe ceva separat, ci ca pe o extensie a propriului eu. Cam la nivelul acesta rămânem foarte mulți. Cu atât mai mult cu cât suntem mai puțin… interesați de lume, cu cât un singur subiect ne umple capul (gen banii, sexul, serviciul (care nu ne solicită mental, mai ales), televizorul, politica făcută fără implicare etc.).

Ce înseamnă autocentrism? Să ne purtăm ca niște regi! Voi descrie, în continuare, la persoana întâi, comportamente specifice ale acestei perspective. Cu cât comportamentele sunt mai intense, cu atât concepția despre lume a persoanei se află la un nivel mai apropiat de copilărie. Depășirea acestora nu este, neapărat, organizată cronologic, ci depinde destul de mult de mediul social în care ne dezvoltăm. Nici eu nu le prezint cronologic, ci după cum are sens povestea. Iată, deci:

Dacă eu sunt rege și centrul universului, cu siguranță sunt o persoană importantă. Cu siguranță voi face ceva important în această viață și voi ajunge bogat și faimos. Lumea deja îmi vede potențialul. Frecvent se vorbește de mine, mai mult bârfe din invidie, este adevărat, dar oamenii adesea sunt interesați de ce fac eu. Sunt convins că un reality show despre mine ar fi foarte interesant. Când merg pe stradă sunt o mulțime de fete care mă văd și mă apreciază în sinea lor. De altfel, am și multe fantezii unde diferite fete mă înghesuie și-mi spun că trebuie să mă aibă… măcar o dată. Și eu mă las cu greu convins sau chiar deloc, că sunt căsătorit; ce să-i faci? M-au pierdut! Îmi pare așa de rău de ele! E nedrept ce li se întâmplă! Dacă n-ar fi lumea asta așa rea și soția geloasă, aș putea să le dau și lor… o amintire plăcută – că au făcut sex cu regele. Dar se pare că nu pot ajunge la mine. Vor trebui să se mulțumească cu mai puțin, cu un alt bărbat care normal că-mi este inferior.

Uneori mă enervează atâta popularitate. Oamenii se uită după mine pe stradă, întorc capul, în loc să mă lase în pace. Nu poate omul să se îmbrace extravagant, că toată lumea se uită și critică. Unii oameni sunt probabil cu capul și râd de mine. Ei n-au zis că ar râde de mine, de fapt nici nu s-au uitat în direcția mea, dar eu sunt sigur că de mine vorbesc și râd, că doar eu trec pe lângă ei și este imposibil să nu mă fi observat și să vorbească de mine.

Ceea ce știu eu este ceea ce se poartă numele de adevăr. Nu înțeleg cum unii sunt încuiați la cap și nu văd lucrurile ca mine. Din moment ce eu spun un lucru și ei tot cred altceva, singura concluzie pe care pot să o trag este că sunt niște proști. Cum altfel să nu înțeleagă? În mintea mea frecvent – foarte frecvent – port discuții cu tot felul de persoane și le arăt în fel și chip adevărul și ei tot nu înțeleg… dacă-s proști! ce să le ceri? Nu-mi rămâne decât să-i umilesc: fie prin cuvinte, fie făcând mișto de ei, fie bătându-i. Oricum îmi sunt inferiori, cumva trebuie să le arăt asta, altfel și-o vor lua în cap și se vor crede mai buni ca mine.

Mai mult decât că dețin adevărul, dețin și dreptatea. Ceea ce fac eu este corect. De fiecare dată când fac ceva, am o justificare pentru asta. Nu ca alții care fac de proști ce sunt. Mulți, însă, încearcă să mă păcălească și să mă mintă și să mă fure și, uneori, chiar reușesc, pentru că așa sunt oamenii: răi. Ajung să mă nedreptățească, să mă facă să mă întreb dacă merit anumite lucruri (merit, Doamne, să-l lași p-ăla să mă fure? cu ce ți-am greșit?), că doar sunt corect și bun și nu fac rău. Uneori și eu mint și fur și păcălesc, dar asta pentru că oricum oamenii sunt răi și cineva trebuie să-i pedepsească. Trebuie să supraviețuiești în lumea asta! Nu sunt o persoană rea că fur; mi-a scos Dumnezeu fraierul în cale.

Cu Dumnezeu am o relație specială. Eu mă rog la El și El mă ajută, pentru că sunt, dacă nu preferatul, măcar în Top 50. Dumnezeu mi-a fost mereu aproape, chiar și prin clipele grele; de ce mi-a dat clipe grele, dacă mă preferă, nu știu. Probabil mă testează că are o poziție deschisă în ceruri care implică multă responsabilitate, multă putere și unde cerința este să poți îndura multă suferință din partea Domnului, fără să-ți dai demisia. Până acum mă calific.

Când cineva intră în gașca noastră și prietenii mei îl plac, sunt convins că este plin de defecte. Mă voi purta mai rece, ca prietenii mei să trebuiască să-l neglijeze ca să mă întrebe ce am. Și dacă nu mă întreabă nimeni, mă voi lua eu de el, ca să-l fac de râs cu ceva…. că oricum e un prost. Dacă văd pe cineva cu mai mulți bani sau priză la oameni sau mai inteligent decât mine sunt convins că are penisul mic sau ceva. Sunt convins că există măcar un aspect al vieții la care stă mai rău decât mine și imediat ce aflu am să-i scot ochii cu el. Dacă vorbim (bârfim) despre o astfel de persoană care a realizat mai mult decât mine, mă voi axa pe a-i găsi defecte, că știu că are multe, mult mai multe decât mine, desigur, și este corect ca și ceilalți să știe asta.

Mă uit frecvent la oameni să văd dacă sunt normali. Cum văd ceva ce eu n-aș face, chiar și cuvinte pe care eu nu le folosesc în general (cum ar fi din altă parte a țării) știu că persoana respectivă, dacă nu este direct nebună, cel puțin îmi este inferioară. Pentru că la mine este adevărul, dreptatea și corectitudinea. Cu siguranță homosexualii ar trebui omorâți sau, dacă nu, cei care urăsc homosexualii ar trebui omorâți. Cu siguranță cei din altă religie greșesc și ar trebui să le impunem noi valorile religiei noastre sau să-i omorâm ca să-i salvăm. Cu siguranță cei dintr-un alt sistem politic greșesc și ar trebui să-l impunem noi pe-al nostru ca să fie mai fericiți.

Și despre mine am impresia că nu sunt normal uneori, dar oricum nu sunt ca alții. Mai glumesc din când în când că mă duc la psiholog, dar deși îmi umplu gândurile cu certuri și bătăi, ca să nu-mi dau seama ce viață goală am, tot aștept să-mi zică cineva că n-am nevoie, că sunt bine. Că normal că sunt bine, sunt mai mult decât bine, sunt o ființă superioară. Cum ar fi să merg la ăla (sau aia) și să-mi spună că sunt lucruri pe care nu le știam despre mine și că este posibil să nu dețin adevărul sau dreptatea sau că n-aș fi preferatul lui Dumnezeu? Oricum psihologii sunt nebuni!

O altă trăsătură deosebită pe care o mai am se manifestă în relația de cuplu și constă în a nu spune ce vreau. Eu sunt o persoană importantă. Cu siguranță tu trebuie să fii atentă la mine. Că dacă nu ești, ar însemna că nu mă iubești. Când eram eu bebeluș și aveam același comportament (așteptam să mi se citească gândurile), mama îmi dădea ce-aveam nevoie. Asta pentru că mă iubea. Nu era nevoie să-i cer, pentru că îndrăgostiți nu-și cer lucruri; ei știu deja. Și nu mă întreba dacă eu citeam gândurile mamei mele, că normal că nu și nici nu mă interesează. Tu trebuie să mi le citești mie, nu eu ție. Dacă-ți spun ce vreau și tu îmi dai, nu se mai pune, că n-a venit de la tine. De ce a-mi da ceva când îți cer nu este iubire încă nu-mi e clar, dar știu sigur că dacă mă iubeai, puteam să stau mut toată ziua (ca bărbat) sau să vorbesc de orice altceva (ca femeie) și tu ți-ai fi dat seama. Așa poți să-mi arăți că te gândești mereu la mine și că tu nu mai contezi pentru tine de când m-ai întâlnit. Că dacă ți-ar păsa și de tine, ai fi egoistă și nu m-ai iubi. Trebuie să te gândești numai la mine, că eu nu sunt egoist! Dacă ți-aș spune ce vreau și ți-aș mai oferi și ceva la schimb, n-ar mai fi romantic. Nu cunosc persoane într-o relație fericită bazată pe acest concept al necomunicării, dar asta pentru că ei nu și-au găsit sufletul pereche. Și cu siguranță există un suflet pereche, pentru că eu știu cât de important sunt și sigur Dumnezeu a făcut o persoană doar pentru mine. O persoană căreia eu să nu-i ofer nimic și ea să-mi ofere totul.

Chiar dacă uneori interpretările acțiunilor celorlalți sunt negative, punctul comun al acestor comportamente (esența regalității, ca să zic așa) este că eu sunt important. Pe mine mă place lumea, mie vrea să-mi facă rău. Eu mă folosesc de cei din jur ca să obțin lucruri. Ei îmi sunt inferiori și eu sunt cel puternic. Peștele mare îl mănâncă pe cel mic. E ok să fur, să nu dau salarii angajaților și să dau banii la colindători că sunt filmat de televiziune, e ok să fiu arogant, să mă simt nedreptățit, să mă aștept ca tu să-mi citești gândurile cum mi le citea mama când eram bebeluș. Aia dovadă clară de iubire! Necondiționată! Nu tu care mă pui să schimb chestii la mine.

Mai mult decât să nu te plângi, ar trebui să fii în al nouălea cer că ești cu mine. Ar trebui să mă aștepți cu mâncarea pe care eu o vreau (nu tu) acasă, să-mi faci masaj și să facem numai ce vreau eu ca timp petrecut împreună. Dacă facem ce vrei tu, îți voi scoate ochii că uite ce-a trebuit să fac! Eu! Regele! Păi merit eu așa ceva? Poate vrei să plec și să fiu cu altcineva care mă merită! Care face numai ce vreau eu, nu ca tine să ai idei și nevoi proprii! Tu ești o egoistă! Apreciază-mă că stau cu tine, că nu te-am înșelat (dacă se aplică), că nu te-am bătut…  că nu vorbesc cu tine ca să te bat la cap cum faci tu. Învață de la mine să mă ignori și să fii preocupată de altceva când eu îți zic că am nevoie de tine! Ba nu! Pardon! Tu nu mai îmi cere mie chestii, dar să vii când te chem eu, când am eu nevoie de tine. Că doar atunci e nevoie să facem ceva împreună, în rest ai tu fițe, că eu știu, că eu posed adevărul. Tu ai numai idei aiurea! Ți-am zis de-atâtea ori, dar nu vrei să-nțelegi.

La un nivel meta (adică văzut de deasupra), ceea ce reiese este că lumea are niște reguli pe care eu le știu și pe care ea trebuie să le aplice. Când nu se aplică – gen, m-am sacrificat pentru tine și tu… nu – eu nu accept că poate nu știu regula (că sacrificiul meu nu te obligă pe tine să te sacrifici), ci dau vina pe tine că nu o urmezi. Eu știu cum funcționează lumea sau universul și cum ar trebui să funcționezi tu. Tu se pare că nu știi. Tu n-ai dreptate. Hai să întrebăm pe cineva să ne spună cine are dreptate, dacă nu crezi!

Ne vom opri aici cu exemplificările. Sper că v-a plăcut! Acum vreți să aflați adevărul? Să știți cum e bine? Păi să vă spun: oamenii se bucură cu atât mai mult de viață cu cât… li se întâmplă mai puține. Sunt mai fericiți cu cât acceptă că lucrurile „se întâmplă”. Nu lor în mod special, ci așa ca chestie. Cu cât încearcă să surprindă regulile vieții și să fie dispuși să renunțe la regulă când găsesc excepții. Cu cât acceptă mai mult din ceea ce se întâmplă și iau situațiile ca punct de plecare pentru viitor, nu ca o încheiere a zilelor bune „de care n-am știut să mă bucur când le-am avut”. Oamenii sunt mai fericiți când acea singură persoană care-i consideră pe ei regi ajunge să-i iubească fiind doar oameni obișnuiți.  Acea singură persoană care mă vrea rege sunt eu însumi și motivul pentru care mă vreau rege este că nu mă accept așa cum sunt. Cu cât mă voi iubi pe mine mai mult, cu atât te voi vedea și pe tine mai important(ă) și te voi iubi mai mult.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.