In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Games People Play – Eric Berne

În română această carte se numește Jocuri pentru Adulți.

Eric Berne este inițiatorul Analizei Tranzacționale, una dintre cele mai clare și mai bine structurate psihoterapii din câte există. În această carte, accentul este pus pe Jocuri (un concept specific din Analiza Tranzacțională, fără prea multe puncte în comun cu ceea ce se numește joc în viața de zi cu zi): ce sunt ele, care sunt și în ce scop se practică.

Jocurile sunt, deci, modalități de petrecere a timpului. Există șase modalități în care ne putem petrece timpul, din perspectiva relaționării cu ceilalți: să stăm izolați de ei, să realizăm un ritual împreună, să purtăm o discuție pe o anumită temă, să lucrăm alături de ei, să jucăm jocuri și să ne exprimăm de pe un nivel intim.

Jocurile sunt INCONȘTIENTE. Ele au următoarea structură: cineva aruncă o momeală („nu mă descurc cu situația asta!”), altcineva o mușcă („păi haide să te ajut eu!”), apoi o perioadă conversația se poartă în această direcție („fă chestia asta!”, „e o idee, dar nu cred că o să meargă”; „atunci fă-o pe cealaltă”, „nu știu ce zic, nici asta nu pare o idee bună” etc.). După un timp intervine switchul („până la urmă nu cred că poți să mă ajuți!”) și toată lumea pierde. Cel care a venit cu ideile simte că a eșuat, mai mult, s-a și încărcat cu problemele celuilalt și se simte secat de energie. Cel care a venit cu problema, se simte descurajat, pentru că vede și el în ce situație fără ieșire se află. Acest joc se numește „da, dar…”. Și dacă persoana care încearcă să-i rezolve problemele s-a băgat în ele neinvitată, a jucat „încercam doar să te ajut…”.

Cartea se centrează pe un număr foarte mare de jocuri explicate în detaliu. Unele jocuri au două roluri, cum este cazul „da, dar…”, altele pot avea chiar și cinci, cum este cazul „alcoolicului”. Desigur, mai mulți oameni pot juca același rol. Există jocuri specifice pentru diferite grupuri sociale: de exemplu, în lumea hoților se poate juca „hoții și polițiștii”, bazat, însă, pe jocul de copii „de-a v-ați ascunselea”; în cuplu este popular „dacă n-ai fost tu” sau „femeie frigidă” etc. Există jocuri „bune”, cum ar fi „cavalerul”. Există grade ale intenistății jocului: unele duc la supărare, altele la spital sau morgă.

Scopul jocurilor ține, evident, de obținerea de atenție într-un mod predictibil, pentru ca indivicul să nu se expună la suferințe noi.

Editura – Grove Press, Inc. 1992

4 comentarii

  • Alxandru spune:

    Dr.Eric Berne propune trei instante generale sau stari – Parinte,Adult,Copil- si spune ca intram intr-una dintre aceste stari in relatiile dintre noi.
    Spune ca in timp ajungem sa ne fie confirmate aceste roluri pe care ni le luam,ajungand astfel intr-un fel de pozitie din care vom efectua tranzactii sociale.
    In timp,toate acestea cobinate cu raspunsul celorlalti la ele ne vor determina destinul nostru si chiar al urmasilor.
    Cartea ofera exemple concrete foate bine alese.Partea practica vine din faptul ca este foarte usor sa identifici aceste stari in viata de zi cu zi si
    ca explica felul in care ar trebui sa te raportezi la cineva despre care iti dai seama ca e intr-o anumita stare. Cartea aceasta mi-a oferit ceva practic,
    foarte usor de folosit, si care ma ajuta sa ma adaptez si sa ma misc mai bine pe plan social.Este foarte interesant sa te uiti la un film siropos dupa ce
    citesti cartea asta. Poti face multe paralele referitoare la cat de spalat e creierul nostru din cauza TV-ului.
    Din punctul meu de vedere marele merit al cartii este faptul ca te ajuta sa constientizezi faptul ca tot ce poti face este sa cazi intr-una dintre aceste
    stari pana nu te schimbi.Pe plan personal trebuie sa-i recunosc cartii ca m-a ajutat sa fiu mai bland si rezonabil cu cei din jur,dar orientarea spre asta vine
    din alta motivatii si nu cele care stau in spatele perspectivei autorului.
    Mai departe, probleme:
    Starile de adult,copil,parinte nu sunt rele prin ele insele, dar a le prezenta pe ele ca fiind normalitatea inseamna sa pledezi pentru superficialitate si
    minciuna.Citind varianta asta poti ajunge sa crezi ca suntem toti condamnati sa ne complacem intr-un fel de stare de hipnoza.
    Pare ca suntem doar niste papusi imitatoare care interactioneaza ca intr-o betie prin diverse jocuri si tranzactii,roluri care au la baza scopuri si dorinte
    constiente si inconstiente.Imi pare ca oamenii pe care ii descrie Eric Berne, tranzactiile care stau la baza relatiilor dintre oamenii de pretutindeni si
    faptul ca ele sunt cel elementul definitoriu pentru relatiile sociale, sunt caracteristice unor oameni care nu se cunosc pe ei insisi, care mimeaza
    autosuficienta si care sunt orientati spre succes material (material in sensul larg, ortodox, al cuvantului) – si, intr-adevar,ele sunt elementul
    definitoriu pentru societatea de azi. Aceste jocuri definesc relatiile sociale pentru ca majoritatea oamenilor au viata guvernata de valori care ii tin
    prinsi in acest cerc vicios. De asta cand mergem intr-o manastire e bine sa ii observam pe calugari si sa invatam de la ei,sa vedem cum e in afara acestui
    cerc.Daca privesti mesajul lui Eric Berne in ansamblu, el doar ofera un sistem de notiuni si explicatii practice spre a te descurca mai bine in a lua parte
    la aceste jocuri,te ajuta sa fi mai bun la ele si,poate,pe undeva,chiar pune o carammida la a sustine acest sistem.
    Uita sau nu crede sau nu stie Eric Berne ca exista o stare de fericire si iubire continua la care se poate ajunge.Sa nu uitam ca omul este facut de catre
    Dumnezeu pentru a fi in relatie cu El si nu doar sa joace roluri cu ceilalti oameni.Relativistii de azi,desi zic ca cred in Dumnezeu,nu vor sa accepte ca
    daca chiar exista atunci cu siguranta este atat de mare incat merita sa faci totul pentru El si ca ne putem umple nevoia de infinit din inimi doar cu El.
    As fi vrut sa vad putina profunzime, putin mai mult respect pentru potentialitatea omului de a ajunge sa se depaseasca pe sine,de a ajunge departe pe un
    drum al desavarsirii inspre asemanarea cu Dumnezeu.
    Problema mea referitoare la felul acesta de a intelege lumea este chiar cea pe care autoul insusi o enunta. Spune el ca orice joc este in esenta necinstit
    si are totala dreptate – prin urmare,pentru ca vreau sa am virtute si sa fiu sincer, nu doresc jocuri – dar a spune nu doresc jocuri inseamna a spune nu
    doresc sa fiu integrat in societate.De asta raspunsul Sfintilor la intrebarea “Cum sa placi oamenilor?” este “Sa nu placi oamenilor”. Daca incepi sa
    intelegi si sa functionezi din perspectiva prezentata de el poti foarte usor sa ajungi sa te complaci in a te minti pe tine insuti,in a nu fi sincer cu
    tine insuti.Sfintii sunt adevaratul etalon,ei reprezinta un model de bine, pentru ca ei se cunosc pe ei insisi si sunt cei mai sinceri oameni care au
    trait vreodata. Cred ca modelul nostru trebuie sa fie ei si nu diversi oameni de succes.Sa ne uitam putin la (link cu Tadei). Modelul lui Tadei este
    Iisus Hristos. Cand te cunosti pe tine insuti nu mai joci nici un rol,faci ce simti. Atata doar ca drumul pana acolo inseamna suferinta.Suferinta cu
    sacrificiu de sine asumat.Cam asa e Tadei. Dar pana sa ajunga acolo lupta cu raul din el insusi a fost una crancena.Lupta asta se poarta in interiorul
    tau-acesta este fondul,daca esti calugar sau traiesti in societate este doar o chestiunea de forma. Parerea mea e ca despre Sfinti nu se
    poate spune ca joaca un rol. Ei sunt buni dar starea de a fi bun este una care presupune smerenie,sinceritate,frica de Dumnezeu,sacrificiu de sine,
    renuntarea la orice valori lumesti,raportare corecta la Divinitate(nu degeaba Biserica Ortodoxa prin excelenta este numita dreptmaritoare si doxologica).
    Sfintii Parinti vorbesc despre faptul ca trebuie sa ajungi sa fii ca un copil pentru a castiga Imparatia Cerurilor.Exista in Noul Testament un statut
    foarte special oferit copiilor si felului lor de a fi.Eric Berne afirma si el ca starea intima cea mai aproape de fericire este cea de copil.
    Sa fie aceasta puntea de legatura dintre teoriile lui si calea propusa de crestinism? Totusi,este vorba de a ajunge sa fii asa cu adevarat si nu de a
    accepta sa joci un rol – aici este definitoria diferenta intre cele doua moduri de viata. Un exemplu graitor pentru aceasta diferenta este Printul Miskin –
    construit pe valorile modelului lui Hristos – este considerat prost de catre societate si este o victima inadaptata a acesteia. Asta pentru ca el chiar
    este ca un copil si nu doar joaca rolul unui copil alternand cu cel al unui adult si parinte.
    Sufletul fiecaruia dintre noi este la fel de important ca toate celalalte suflete la un loc si nu e intelept sa ne complacem in diverse puncte de vedere
    “obiective”, tributare relativismului din stiinta de azi, in care nu exista bine sau rau ci doar impartialitate.Bine ar fi ca psihologii si ceilalti oameni
    de stiinta sa nu mai excluda existenta Domnului in demersul lor.Avand in vedere perspectiva si partea din Creatie studiata- omul-
    (nu folosesc termenul “obiect de studiu”) este un rau faptul ca in toata aceasta carte nu se face nici o diferenta intre bine si rau,cu alte cuvinte,
    ca nu se porneste de la premisa ca Iubirea este totul, fiind singura metoda de cunoastere si intelegere.A iubi este posibil doar
    de la/in comuniune cu/pentru Dumnezeu.Cei care joaca rolurile nu fac asta pentru sunt ignoranti sau supusi unor porniri constiente sau inconstiente ci
    pentru ca toti cauta iubirea. O cauta dar nu stiu ca Dumnezeu este iubirea, ei nu stiu ca sunt intr-un cerc vicios si din aceasta carte nici nu rezulta
    ca ar fi ceva in neregula cu asta.A constientiza rolurile pe care ti le asumi in societate, pentru un crestin, inseamna sa-ti dai seama de cat de mult mai
    ai de evoulat pana sa ajungi la masura Sfintilor.Sa nu ne conformam la a ramane la varianta lui Eric Berne de a trai social sau de a intelege lumea.
    Sa pornim pe o cale care sa ne scoata din a ne raporta la ceilalti prin “jocuri necinstite”,calea care trece prin poarta numita pocainta (pocainta =
    metanoia = a-ti schimba firea).

    Rugamintea este sa-mi explici cu ce nu esti de acord in punctul de vedere pe care l-am expus mai sus.Unde gresesc si ce preconceptii am.M-ar ajuta sa am un
    feedback referitor la ce sta in spatele celor comentate(sa zicem credinte,principii,frustrari) care m-au facut sa comentez asa cum am facut.
    Iti cer sa treci peste bariera impusa de principiul de a nu face atac la persoana(pentru ca nu o sa ma simt atacat de moment ce eu cer sa-mi spui ce
    preconceptii am) si de bariera impusa de faptul ca,poate,nu se vorbeste despre religie. As vrea sa stiu si punctul tau de vedere referitor la faptul
    ca nu se vorbeste in psihologie despre Dumnezeu desi ea se ocupa de om.
    Multumesc anticipat!

    • Sorin spune:

      Mulțumesc de comment, Alexandru. Nu-ți contest perspectiva. Aș vrea, dacă se poate, să ne-o lărgim împreună pe a fiecăruia. Ce m-a marcat pe mine mai mult din această carte nu a fost descrierea stărilor de Părinte, Adult, Copil – poate pentru că le știam când am citit-o – ci chiar multele jocuri, așa cum exprimă și titlul. Berne argumentează că modul nostru de a ne raporta la ceilalți este foarte elaborat, dar că poate fi subscris unor scopuri și unor maniere de a le atinge („petrecerea timpului” și, respectiv, „jocurile”).
      Despre stări chiar am scris un articol pe care îl găsești aici – „The Adult as a higher Ego State”. De asemenea, eu nu am înțeles că rămânem blocați în stări. Rareori sunt oameni care au una exclusă. Dar, în general, doar abordăm realitatea dintr-o stare neadecvată. Toate sunt și bune și rele, în funcție de cum le folosim. Când le folosim inadecvat (când nu primim ceva ne supărăm ca un copil și nu negociem ca un adult, de exemplu) atunci asta contribuie la nefericirea noastră.
      Spuneai că aceste stări nu se referă decât la o categorie de oameni. Însă nu există alte stări decât acestea trei. Toți oamenii, inclusiv călugării, oricât s-ar cunoaște pe ei nu pot să nu fie într-una din cele trei stări, pentru că nu au în ce altă stare să fie. Dacă tu crezi că există, te invit să mi-o descrii, dar cred că ceea ce vei descrie va fi starea de Adult.
      Ai spus că Berne ar spune că oamenii sunt ca într-o stare de hipnoză. Asta așa este! Milton Erickson – cel care a reinventat hipnoza – a definit „starea de trezie” ca să spun așa, ca o formă de stare de hipnoză. Și oare nu ai observat asta și în viața ta? Credeai că ești „treaz”, că știi cum este lumea și, dintr-o dată, ți-ai dat seama de ceva măreț, că ceva este diferit și că a fost evident tot timpul dacă dădeai puțină atenție. Ai trăit o astfel de stare? De „iluminare”, de „trezie”? Când ți se extinde mintea brusc? Este doar un joc al atenției, de altfel. Hipnoza este o atenție intensă pe un anume lucru. Atenția nu poate fi extinsă ca o sferă. Ea este un fascicul și întotdeauna va exista ceva în afara ei, ceva de care nu ne dăm seama, ceva poate ridicol de simplu, dar negândit. De aceea Berne are dreptate. De aceea suntem în stări nepotrivite și de aceea jucăm jocuri. Că nu putem vedea că le jucăm. Că atunci când avem o oportunitate, nu vom alege decât singura variantă pe care o știm și pe care am ales-o în trecut și, astfel, vom juca același joc iar și iar. Chiar dacă ne dăm seama că este un joc, tot nu știm ce alternativă să avem. Toate celelalte la care ne gândim le-am asociat deja negativ pentru că așa ni le-au prezentat cei din jurul nostru. De exemplu, dacă cineva are o dificultate, nouă ne vine să-l ajutăm, că așa „este bine”. Ajutorul primit poate convinge o persoană că nu este în stare să se descurce singur și ajunge să nu mai încerce să-și îmbunătățească viața, crezând că atât poate. Astfel putem aduce suferință prin ajutorul nostru. Dar am putea, totuși, să nu ajutăm pe cineva, mai ales când ne cere? Așa sunt și jocurile. Nu considerăm că există o variantă mai bună. Și dacă ne întreabă cineva dacă alegem să ajutăm o persoană, vom zice că da. Dar nu este nicio alegere. Comportamentul nostru este dirijat de credințe. Credințele au fost adoptate pe baze de apreciere – adică au fost luate de la persoanele „bune” și nu de la cele „rele”, nu în funcție de cât de deștepte erau. Dacă mama spune că „nu e bine să furi” și cei care fură sunt „oameni răi”, atunci nu vei lua sfaturi și de la cei care fură. Sau dacă spune că o religie e bună și restul sunt rele, copilul nu va fi deschis către celelalte religii. Desigur, aceste credințe pot fi reabordate după o vârstă, mai mult sau mai puțin. Dar sunt abordate doar atunci când devin foarte incongruente cu restul percepției despre lume. Oamenii vor face eforturi considerabile să ignore incongruențele și să nu trebuiască să-și schimbe ideile.
      Și eu am înțeles că Berne nu ne învață să fim mai buni jucători. Jocurile sunt sursă de nefericire. N-ar avea niciun sens să fim mai buni la asta. Ne învață să le observăm și, intrând în Adult, să le oprim și să ajungem la următorul nivel de „petrecere a timpului” numit „intimitate”. Iar intimitatea este tocmai să nu te minți singur și să nu faci totul să placi oamenilor, exact așa cum ai spus și tu că este răspunsul sfinților.
      Tot despre sfinți, înțeleg perspectiva ta, dar ei nu sunt nici pe departe oamenii care se cunosc cel mai bine. Ei cunosc mai mult pe Dumnezeu, adică Spiritul, Totul, nu se cunosc pe ei înșiși – adică Eul. În privința jocurilor, ale lor sunt diferite. Ei aspiră la un fel de-a fi percepuți, la un model și se vor comporta adecvat (ca orice Copil Adaptat / Părinte Normativ). Un călugăr nu va fi sincer și nu va spune dacă are chef de sex, mai ales cu o persoană de același sex (că și persoanele cu tendințe homosexuale pot fi sfinți). Ei vor spune că nu mai simt „nevoile pământești”, și este foarte probabil ca lucrurile să fie așa, ceea ce înseamnă că s-au rupt de partea biologică din ei, că s-au limitat pe ei înșiși pentru a fi „sfinți”. Și acest lucru nu este conștient. Majoritatea nici nu vor să fie numiți așa, nu aspiră conștient către asta. Dar majoritatea văd sexul ca pe ceva „inferior”, de la care trebuie să te abții și asta ține de acele credințe care ne direcționează comportamentul de care vorbeam mai sus.
      Starea de Copil nu este una de fericire. Trăirea bucuriei se face din starea de Copil. Starea de Copil este una de neajutorare, de a fi la mâna altora și bucuria se întâmplă când cineva îți oferă ceva neașteptat. Ceea ce, neavând nicio putere, este de așteptat să se întâmple foarte rar. Dacă ar fi foarte des, nu s-ar mai maturiza nimeni. Deci Berne n-aș spune că promovează starea de Copil, ci circulația liberă prin stări – circulație, zic eu în Adult as a higher Ego State, gestionată de Adlut.
      Și da, oameni mai moderni, să le zicem, nu cred că există bine și rău. Eu sunt unul dintre ei și am scris mai multe în articolul „Binele și Răul”.
      Motivul pentru care în psihologie nu se vorbește de Dumnezeu este că suntem foarte mulți atei (cel puțin printre bărbați). Dumnezeu, în afară de cel „simțit în inimă” de oameni, nu este foarte credibil. Biblia îl prezintă ca pe o persoană cu multe probleme psihice, cu gelozii, cu a arăta ce tare e el reușind să câștige o luptă cu puțini oameni, ucigaș de copii doar că sunt din rase diferite, cu a lăsa-o pe Maria virgină în timp ce era minoră etc. Gândește-te: cum funcționează rugăciunea? Cele două variante sunt fie că Dumnezeu se convinge că nu făcea bine ce făcea, cineva băgându-i mințile în cap; fie aștepta să ne umilim foarte tare și să zicem că el e mult mai tare decât noi ca să ne facă pe plac. Ambele variante nu-i prea fac cinste. Iar în ce privește Dumnezeul „simțit în inimă”, poate fi oricine acolo: de la Zeus la Vishnu, la Buddha, până la extratereștrii din Scientologie.
      Apreciem iubirea și grija (cel puțin eu). Ne pasă de suferința altora, chiar și a celor care nu ne pot spune în cuvinte cât de mult le este frică sau cât de mult îi doare, motiv pentru care suntem vegani, dar nu facem asta pentru a scăpa de foc, ci pentru că nu vrem să fim noi cei care punem foc. E ciudat că atâți creștini se poartă ca Diavolul când vine vorba de animale, nu?
      Un alt aspect interesant este AQAL. Ken Wilber vorbește de el în mai multe cărți. Îți recomand Integral Spirituality, dacă vrei să afli mai multe. În principiu sunt mai multe abordări pe care le putem avea asupra realității: I interiorul individului (psihic) (ex. psihologia, religia), II exteriorul (medicina), III interiorul relației dintre mai mulți indivizi (hermeneutica), IV exteriorul relației (sociologia, teoria sistemelor). „Individul” nu este neapărat om. Toată cunoașterea lumii este în unul dintre aceste „cadrane”. Fiecare reprezintă o cu totul altă lume. Medicina nu-l studiază pe Dumnezeu, așa cum călugării nu știu cum funcționează pancreasul. Și nici nu-și dau cu părerea – științele nu-și dau; oamenii își dau. Apoi diferența dintre religie și psihologie este că, deși amândouă fac parte din cadranul I, fiecare cadran are un interior și un exterior la rândul lui. Interiorul interiorului individului este studiat de religie. Experiența directă cu Spiritul, de care ziceam mai devreme. Exteriorul interiorului individului este studiat de psihologie. Se referă la acele caracteristici pe care nu le poți vedea la tine însuți, ci doar uitându-te la mulți oameni din afara ta. Nu poți vedea dacă joci un joc, de exemplu, pentru că nu ai cu ce compara, dacă nu te-ai uitat la nimeni până acum. Abia după ce vezi mulți oameni care fac la fel ca tine și alții care fac diferit, poți observa patternuri și poți spune dacă cineva se comportă într-un fel sau altul. De exemplu, Nivelurile Conștiinței descrise în articolul cu același nume, nu pot fi văzute din ele însele. Și, deci, religia și psihologia sunt diferite și ca științe nu-și pot da cu părerea una despre alta. Desigur oamenii pot să cunoască mai multe domenii (cum cred eu că este cazul meu și cum sigur este cazul lui Ken Wilber) și-și pot da cu părerea și pot face punți. Dacă ești deschis la inexactitatea lui Dumnezeu, îți va plăcea Ken Wilber.
      Cred că am scris destul. Aștept critici și pentru articole de ale mele, nu doar de cărți :). De exemplu: „Despre cum Sufletul nu există” sau cele menționate deja sau altele…
      Toate cele bune!

    • Sorin spune:

      Obișnuiesc să uit să fiu şi de acord cu oamenii :-). Mi se pare de la sine înţeles că dacă nu m-am opus înseamnă că sunt de acord, dar ştiu că nu este evident. Prin urmare, sunt de acord că iubirea cea mare, care ne umple este în Dumnezeu, în a fi una cu Spiritul. De acord că există o transcendere a binelui şi răului care se trăieşte ca „bine“, dar care nu are un rău echivalent. De acord că avem ce învăţa de la sfinţi despre trăitul în prezent, despre bucuria de a trăi ceea ce trăim oricum, despre cunoaşterea esenţei vieţii etc. De acord că cunoaşterea profundă se atinge prin suferinţă. Şi apreciez că vrei să cunoşti lucruri şi că te interesează întrebările mari ale vieţii. Regulile care m-au ajutat pe mine au fost să nu se contrazică o idee cu o alta şi să aflu o informaţie din cel puţin două surse independente.
      Mult succes în căutarea adevărului!

  • Alxandru spune:

    Si link-ul cu Staretul Tadei considerat de multi un Sfant.
    http://www.youtube.com/watch?v=t0WXHBCe9U0


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.