In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Femeia de-a lungul istoriei

Omul, ca specie, a apărut acum un milion de ani, însă a început să se distingă de restul animalelor abia acum vreo 50.000 de ani. El ar fi vrut să înceapă mai devreme, dar a crezut-o pe soție când i-a spus: „mă machiez, vin în cinci minute!”.

Egalitatea între bărbat și femeie a tot existat în acest timp. Oamenii trăiau în grupuri și mâncau în urma vânatului și culesului. Grupurile aveau un strămoș comun. Traiul se făcea în familie, la fel și reproducerea. Nu exista căsătorie, pentru că nu era nevoie de o altă familie. Erai deja inclus în una mare. Evident, nici fidelitate nu exista – orice soră și orice rudă era la fel de bună. Am să mă opresc aici fără să menționez canibalismul, morțile premature și cruzimea din perioada respectivă pentru că nu are legătură cu feminitatea, dar le-am menționat pentru cei/cele care credeau că „atunci era cel mai bine”.

Următorul nivel a fost descoperirea repetițiilor, ciclurilor, ceea ce a dus la agricultură și la a nu mai plimba coliba din loc în loc. Această perioadă de turnură de acum 40.000 – 60.000 de ani a dus la inegalitatea dintre sexe. Dacă înainte bărbații vânau și femeile culegeau și mâncarea era pentru toți și toată lumea era egală în a-și aduce contribuția, agricultura a creat o ierarhie. Dacă exista un echilibru între zeitățile feminine și masculine înainte, acum zeitățile masculine au preluat conducerea.

Motivul? Bărbatul muncea la câmp mai eficient, pentru că, în medie, un bărbat are mai multă putere fizică decât o femeie, iar femeile care munceau și ele la câmp, aveau șanse mari să piardă copilul. Deci fetele/femeile care aveau mai multă grijă de ele (poate „mai puturoase” din perspectiva bărbatului) și-au dus sămânța mai departe, cum se zice. Natura a ținut cu ele.

La început, clanurile s-au păstrat. Femeile creau o grădiniță unde „coseau” piei, blănuri, împleteau răchită, găteau și aveau grijă de copii, iar bărbații mergeau la muncă. Bărbatul avea grijă de supraviețuire, femeia avea rol suportiv, prin urmare rolul bărbatului părea mai important și, astfel, a ajuns să și-o ia în cap (schimbând zeii, în principal – ceea ce a dus la schimbarea culturii). Acesta este momentul când bărbatul a început să aducă resurse și femeia să aibă grijă de casă.

Următorul pas, a fost tribul (mai multe clanuri de aceeași rasă împreună). Fiindcă fiecare trib avea zeul lui (din care credeau că se trag), membrilor clanurilor le era frică să nu li se dilueze sângele și a fost o trecere treptată de la sex în clan la căsătorii ai membrilor din clanuri diferite (unele tolerate de ambele clanuri, altele nu – cum se întâmplă încă). Fiindcă resursele erau puține și fiindcă fiecare ținea ca sângele lui să supraviețuiască, a apărut căsătoria (cu ritual cu tot) care să mențină resursele în familie – nou formata familie.

Femeia a început să fie unică. Nu mai era una din multele verișoare ce putea fi aleasă pentru sex, ci era partenera cuiva anume. Nu era, însă, în poziție să aleagă a cui anume. Femeia, fiindcă era în grupul de suport și nu de supraviețuire și, deci, fiindcă nu era un cetățean de prim rang, putea fi dată de bătrânul clanului către un alt clan din diferite motive. Și băieții erau dați, dar în general pentru puterea de muncă sau război. Fetele mai mult pentru sex. Homosexualitate, apropos, era și pe vremea aceea.

Apoi a venit vremea imperiilor. Imperiul reunea mai multe rase sub un zeu și mai mare. Mitologia religioasă era constant adaptată să includă noi regiuni și noi triburi (corelând lupta dintre triburi cu luptele dintre zei), astfel ca imperiul să aibă consistență și oamenii să nu se răzvrătească. Aici își are originea societatea așa cum o cunoaștem azi, este ceea ce se numește civilizație. Au apărut regulile împotriva incestului și astfel căsătoria a devenit obligatorie, nu neapărat cu o singură femeie. Având în vedere că supraviețuirea ținea în continuare de munca fizică, femeia era în continuare văzută ca ființă inferioară. În continuare a avea băiat era o binecuvântare, a avea o fată însemna să crești… animalul de casă al altuia. Mai mult, fiindcă băieții alegeau cuplul, părinții fetei, ca să aibă o mână de bărbat din când în când (adică un ginere) le făceau pe fete niște achiziții cât mai atractive… adăugând ceea ce a dobândit numele de zestre.

Această epocă încă există și o numim acum tradiționalism. Majoritatea oamenilor încă se află în ea sau se bazează pe ea. Motivul pentru care se fac nunți, botezuri și alte evenimente religioase are legătură cu tradiția. Tradițiile (superstițiile, colindele etc.) sunt din epoca magică a clanurilor, dar au fost incluse de religie într-un sistem de credințe mai complex, astfel încât diferitele culturi disparate să poate coabita. Un lucru minunat, de altfel, și-i mulțumim religiei pentru rolul mare pe care l-a avut în a aduce oameni împreună.

Femeia, în tradiționalism, a învățat să fie suportivă pentru bărbat. A acceptat rolul de personaj secundar, inferior, pentru că în tradiționalism totul are un loc al lui, și acesta este locul femeii. Femeia a învățat să se sacrifice. A mai învățat să dăruiască copii soțului și să sufere cumplit dacă nu-i oferă, sau dacă nu-i oferă fii. Acesta este rolul ei și este foarte afectată dacă nu-l face, pentru că simte că-și ratează scopul în viață.

Bărbatul în tradiționalism crede că este stăpânul universului. El posedă pământuri, unelte, mașini, oameni, femei și copii. El nu-și împarte viața cu o femeie, el are o femeie. El va folosi fraze precum „femeia și mașina să n-o împrumuți niciodată”, de parcă femeia încă este bunul lui pe care poate să-l împrumute. Bărbatul tradițional va cere multe și nu va fi dispus să ofere, iar femeia tradițională va da multe fără să ceară nimic. Femeia tradițională va vrea să-l agațe pe bărbatul ei prin căsătorie și să-i ofere copii. Bărbatul tradițional va fi tentat să înșele, pentru că vede lumea în termeni de cuceriri și posesiuni.

Epoca modernă nu a adus schimbări importante în relația dintre bărbat și femeie. Bărbații din toate rasele au început să fie egali între ei, sclavagismul a fost abolit, femeile au devenit și ele egale cu celelalte femei, dar exista încă o diferență percepută de calitate între cele două sexe. Totuși, drumul către așa-zisa emancipare a femeii începea să se deschidă – femeile începeau să lucreze în fabrici și uzine încă din anii 1800.

Schimbarea s-a produs abia în epoca post-modernă sau contemporană. A apărut feminismul (care a avut și el trei stadii principale) și femeile au început să îndrăznească să se vadă egale cu bărbatul (într-un fel sau altul, depinde de ce nivel al feminismului vorbim).

Primul tip este feminismul liberal. El este o extensie a ideii „toți oamenii sunt egali”, pentru a include și sexul feminin. În această abordare a vieții, femeile se văd egale cu bărbații și ca putere și ca inteligență și ca abilități. În principiu, diferența este doar de organe sexuale, dar femeile sunt la fel de buni bărbați ca și bărbații.

Fiindcă este prima oară după mii de ani când femeia a îndrăznit să nu mai fie considerată un animal fără minte al bărbatului, nu putea să nu aibă ranchiună pe acesta din urmă. Toată suferința feminină a fost pusă în cârca bărbatului, despre care crede că a oprimat-o, a împiedicat-o să se manifeste și a ținut-o cu forța în inferioritate. Se numește liberal, pentru că este o mișcare ce a eliberat femeia de sub opresiunea masculină.

O femeie care a îmbrățișat acest tip de feminism este o femeie puternică, în control, care face și ea la rândul ei cuceriri, care conduce afaceri, care nu are timp de familie, la fel ca bărbatul și care, uneori, își domină partenerul. Alteori există o diferență între casă și lume și femeia poate fi masculină în lume și feminină (tradițională) cu soțul ei. În general nu suportă să fie dominată, nu suportă bărbații care se cred superiori femeilor (nicio femeie post-modernistă nu-i suportă și nici prea mulți bărbați post-moderniști nu se dau în vânt după ei) și tind să se confrunte singure cu viața; au dificultăți în a cere ajutor.

Al doilea tip care a apărut este feminismul radical. Un grup de femei au hotărât că nu mai vor să fie bărbați. Au devenit mândre că sunt femei și au început să-și cultive feminitatea. Feminismul radical acceptă că există diferențe între sexe – de valori, dorințe, moduri de cunoaștere și relaționare la lume – bărbații fac ierarhii, femeile fac legături, bărbații sunt individuali, femeile sunt relaționale. În continuare bărbații sunt de vină pentru nefericirea femeilor, pentru că și-au impus valorile lor. Și le-au impus atât de tare, că femeile s-au străduit să fie bărbați, doar ca să fie și ele văzute și apreciate. Feministele radicale vor pune accent pe valorile feminine.

O femeie din această categorie este ok să fie femeie, nu încearcă să urce pe scara ierarhică (masculină), este interesată de artă, de frumos, de emoții și are mari șanse să fie cucerită de magia din religiile orientale. Punctul comun este intuiția. Religiile străvechi se bazează pe intuiție (chiar dacă ele spun că pe fapte concrete și logică) și femeile sunt mai deschise către acest tip de cunoaștere.

Ele tind să ofere căldură, iubire și sunt bune mame cu cei din jur. Ca partenere, sunt încântate de sexualitatea lor, se bucură de ea și le place să fie dominate, posedate (ceea ce feministele liberale nu acceptă) și să-și urmeze bărbatul. Spre deosebire de femeile tradiționale care-și urmează bărbatul pentru că „așa trebuie”, dar, dacă ar putea, i-ar da la glezne, femeia de la acest nivel acceptă să fie femeie (nu doar tolerează). Soțul sau partenerul ei este, adesea, evoluat la rândul lui (post-modernist sau măcar modernist), pentru că supunerea ei nu este un semn de inferioritate sau slăbiciune, ci de putere: are curajul să se lase dominată. Și doar în fața unui bărbat evoluat la rândul lui poate să facă asta fără să-și piardă demnitatea.

Al treilea val de feminism a ajuns la concluzia că întotdeauna în lume au fost mai multe femei decât bărbați, adică au fost și sunt dominante ca număr. Prin urmare, nu au pe cine altcineva să dea vina decât pe ele însele. Și aleg să se ierte. Ceea ce înseamnă, mai exact, că un grup de femei a ales să nu se mai plângă. A ales să nu mai fie victime. De aceea acest curent se numește feminism puternic.

O femeie la acest nivel acceptă diferențele și asemănările dintre femei și bărbați, nu încearcă să demonstreze nici că este un bărbat puternic, nici că este o femeie slabă, ci este ceea ce este. Se acceptă și se iubește. Tinde către feminitate, desigur (păstrează valorile feminismului radical), se bucură de ea și este în control în orice situație. Poate fi bărbătoasă când e cazul și feminină în celelalte situații. Nu mai are nimic cu bărbatul de data asta și le zâmbește cu căldură misoginilor, așa cum îi zâmbești unui copil care vorbește cu convingere de Moș Crăciun. De ce? Pentru că superioritatea masculină (sau feminină sau a oricărei rase) și Moș Crăciun sunt la fel de reale. Există, cu siguranță, diferențe, dar nu există criterii după care să se stabilească superiorități.

Iată, deci, o hartă către evoluție și, inevitabil, către fericire. Te afli unde ai vrea să fii? Ai vrea să te bucuri mai mult de viață? Presupunând că ai răspuns cu „da” J, ce te împiedică să-ți manifești potențialul? Ce te împiedică să fii acea femeie minunată, iubitoare și dorită care ai putea să fii? (pentru cititorii bărbați… citiți printre rânduri)

 

Menționez că informațiile antropologice din acest articol sunt preluate din cartea Boomeritis de Ken Wilber, pe care o recomand cu toată inima.

 

Pentru a vedea comentarii și lămuriri, puteți intra pe hotnews.ro, link aici.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.