In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Eul, Umbra și Proiecția

Cine suntem noi? Noi suntem viața însăși, suntem observatorul, suntem ceea ce suntem. Dar rareori trăim cu adevărat acest răspuns. Cel mai adesea noi ne identificăm cu Eul. Eul este personalitatea noastră cu simțul persoanei întâi. Tot ceea ce noi asociem cu noi reprezintă Eul nostru. Faptul că mă cred om, bărbat, inteligent, singuratic sau sociabil, îndrăzneț sau timid, descurcăreț sau mototol, frumos sau mai puțin frumos etc. reprezintă identitatea mea. Eul nostru conține valorile noastre cele mai de preț, cum ar fi heterosexualitatea sau cinstea (dacă este cazul), corectitudinea, dragostea față de toți oamenii sau doar de familia noastră etc. Eul reprezintă toate credințele noastre explicite și implicite, tot ceea ce ne place la noi, tot ceea ce avem voie să ne placă la noi, mai exact.

Altfel spus, noi nu ne naștem cu Eul nostru. El apare odată cu primele cuvinte (stadiul violet – Nivelurile Conștiinței) și se consolidează până pe la 12 ani, zice literatura de specialitate. Dar el nu rămâne stabil de-a lungul vieții, componente intră și ies din structura lui de ansamblu. Personalitatea nu rămâne stabilă de-a lungul vieții. Noi suntem infiniți în potențial până pe la 2 ani când, fiindcă viața este limitată și, implicit, timpul este scurt, trebuie să alegem „ce vom fi când ne vom face mari”. Și astfel începe să se contureze Eul. Principalele criterii după care ni-l formăm sunt date, evident, de figurile importante din viața noastră de la acea vârstă, în principal părinții. Prin urmare vom decide să fim, de exemplu, „cinstiți” și nu „hoți”, pentru că „așa e bine”.

Ce se întâmplă, însă, cu „hoția” din noi? Desigur ea există. Noi avem întregul potențial. Orice poate să facă cineva, putem face și noi. De la cele mai tandre gesturi, până la cele mai odioase crime. Desigur nu toți putem fi sportivi excelenți, dar cu toții putem face măcar mediu ceea ce pot face ei, dacă ne-am dedica timp practicii, evident și dacă nu am avea un handicap specific. Deci, ce se întâmplă cu „hoția”. Eu nu mai pot fi hoț, pentru că eu sunt cinstit. Prin urmare, primul pas pe care îl fac este să-mi creez o Umbră. În Umbră ascund ceea ce nu vreau să știu despre mine că aș putea face. „Soțul meu vrea să fiu mai sexuală. Dar eu nu pot fi așa.” Realitatea este că sexualitatea la fete este descurajată de părinți în mod obișnuit, că este considerată „rea” și atunci fetele nu vor să știe că o au și o trimit în Umbră. Nu este că nu pot să fie foarte sexuale, dar nu „văd” această caracteristică la ele, pentru că este umbrită. Și este umbrită pentru că „așa e bine; o fată trebuie să fie respectabilă”. Și este respectată, într-adevăr, de către cei care au impus aceste norme, adică de părinți, dar nu toată lumea respectă (admiră) fetele care nu pot trăi plenar sexul.

Umbra este deci acel spațiu în care noi ne ascundem de noi. Noi, de fapt, nu suntem niciunul din aceste conținuturi. Nu suntem Eul, doar ne identificăm cu ceea ce ne place, ceea ce considerăm valoros. Nu suntem nici conținuturile din umbră, dar ele sunt ale noastre, sunt ceva ce avem. Și ar fi minunat să ni le însușim. Toate trăsăturile personalității noastre sunt pe niște axe. Noi nu ne aflăm niciodată la vreun pol. Nu sunt niciodată cinstit complet. Am o mică hoție în mine, măcar că am impresia că ceea ce mi-ai oferit tu este grozav, dar nu-ți ofer nimic la schimb. Nu sunt niciodată complet tandru, am puțină răutate în mine, măcar că te ciupesc uneori, atunci când te mângâi. Pot să fiu conștient de ea sau pot să mă prefac că nu o văd. De asemenea, nu sunt niciodată complet heterosexual, altfel mi-ar fi silă să mă ating când fac baie. Mă aflu doar către polul heterosexualității.

Ceea ce face Eul este să creeze impresia falsă că noi ne-am afla la poli. Pentru că învățăm de mici că anumiți poli sunt răi, încercăm să ne convingem că noi ne aflăm la polii buni. Iar partea axei care dă spre polii răi o ducem în Umbră. Totuși, acele comportamente, am arătat, se manifestă în viața noastră. A controla prea mult aceste comportamente duce la acumularea tendinței și explozia ei. Exemple pot fi anumite boli fizice sau mentale, „vărsarea paharului” (vezi Picătura care umple paharul) sau populara „vânătoare de vrăjitoare”.

Și asta ne duce la ultimul element al titlului: proiecția. Când eu nu accept propria homosexualitate, o caut în ceilalți și apoi arunc cu pietre în ei. Când nu-mi accept propria nevoi de a se avea grijă de mine, de a fi sprijinit, susținut, caut credincioșii și fac mișto de ei. Când nu-mi accept propriile îndoieli în legătură cu existența lui Dumnezeu, caut ateii și încerc să-i convertesc. Când nu-mi accept propria dorință de a conduce oameni, de a fi deasupra lor, îi caut pe cei care sunt la putere (economică sau politică) și le vorbesc despre cât de greșit este modul lor de-a fi. Altfel spus, iau ceva ce am în Umbră, ceva ce nu accept că am și, fiindcă face presiuni să iasă la suprafață, îl dau altcuiva, unei „vrăjitoare” pe care, după aceea, o vânez. „Simt o dorință de a umili, de a fi superior. Dar eu nu sunt așa, eu sunt un om bun. Prin urmare dorința asta nu poate fi a mea. Dar a cui să fie? Ah, cred că știu. Este a ta, nu-i așa?” Și dacă tu mai și accepți că tu chiar ai asta (la tine nu este în Umbră adică; nu a fost o valoare atât de rea în mediul tău familial), nici nu-mi mai pun problema că ar putea să fie și la mine. Clar a ta e. Acum am să caut niște metode să te umilesc, pentru că tu vrei să umilești și atunci eu am dreptul. Este în regulă ce fac, pentru că „atac răul cu răul”, ceea ce mă face un om bun.

Dacă ceea ce nu-mi place la mine, ascund în Umbră și proiectez pe alții, și reciproca este adevărată. TOT ceea ce nu-mi place la tine, este ceea ce eu dețin deja și nu vreau să accept că dețin. Cu cât urâm mai mult, cu atât acel conținut este mai puternic și încearcă mai tare să iasă la suprafață. S-a făcut un experiment în care li s-au arătat unor oameni „obișnuiți” și unor militanți anti-gay filme porno cu acte homosexuale. Concluzia studiului a fost că militanții anti-gay au fost mai excitați la finalul filmului. Întotdeauna, deci, tot ceea ce ne deranjează (și ceea ce ne place, de asemenea), este ceva ce avem, dar nu credem că avem dreptul să manifestăm. Bătaia (fizică sau nu) pe care le-o administrăm celor care manifestă comportamente care nu ne convin, sunt bătăile Topdogului pentru Underdog (a se vedea Lupta interioară), suntem noi care încercăm să mai punem niște șipci la ușa pe care mai are puțin și iese monstrul. Pentru că dacă ar ieși, ar trebui să ne schimbăm Eul, identitatea, n-am mai ști cine suntem… vreo două zile. Și cine-i pregătit să-și instaleze un nou Windows?

– Și, deci, e în regulă să avem un Eu?

– Da! Dar se poate și mai bine!

Mai întâi trebuie știut, mai ales de cei care fac vreun curs spiritual, Eul nu trebuie distrus. El poate fi distrus, dar asta duce la un retard major și unii oameni chiar obțin asta prin spiritualitate. Eul poate fi inclus în ceva mai mare, totuși. Eul este chiar sistemul nostru de operare cu lumea. Nu vrem să stricăm modul în care ne asigurăm când traversăm strada. Eul este cel care are grijă de sănătatea noastră. Este cel care ne ține la serviciu, cel care mediază relațiile cu ceilalți, cel care are un scop pentru viață etc. Este minunat să ni-l dezvoltăm. Să integrăm cât mai multe conținuturi din Umbră, să retragem cât mai multe proiecții. În acest fel devenim mai mult decât am fost. Dobândim noi abilități. Este rău să fii crud cu alți oameni, dar vei observa că a fi puțin crud, adică a nu-i ajuta uneori, pentru a avea grijă și de tine, este absolut minunat. Ne este mult mai benefic să avem multe abilități și flexibilități morale și mentale ca să putem să reacționăm cât mai adecvat la ce ne oferă viața, nu cu un același răspuns stereotip.

A ne retrage proiecția înseamnă, propriu-zis, a fi conștienți de ea. Nu putem să nu mai proiectăm, pentru că proiecția este singura modalitate prin care putem vedea în jur. Nu putem înțelege nimic, dacă nu proiectăm înțelesuri. Un bebeluș nu are conținuturi de proiectat și el nu observă nici măcar contururile dintre obiecte. Pe măsură ce intră în contact cu mai multe lucruri, devine mai sensibil și are mai multe conținuturi de proiectat. Dacă eu interpretez lumea prin „tu-mi vrei răul”, orice ai face tu, eu mă voi purta urât „că știu ce urmărești tu, de fapt”, tu ajungi să te porți urât, la rândul tău și eu decid că am avut dreptate. Abia când tu îți menții prietenia și eu observ că proiecția mea este neadecvată, ajung (poate) să văd că mai este și altceva pe lumea asta, decât interese meschine. Dar nu pot vedea prietenia ta decât dacă îmi dau voie să simt prietenia mea, să simt ceea ce tu exprimi. Altfel nu cred că există, n-are sens pentru mine, dacă nu am un contact cât de cât cu ea.

În baza acestui lucru, multe din explicațiile celor care pot să iubească mai mult sunt astfel încât cei egoiști să înțeleagă. De exemplu: „cu toții formăm o familie, familia umană sau a ființelor vii”. Se pune accent pe iubirea de familie, pentru că și cei egoiști înțeleg dragostea pentru cei apropiați și pot să înțeleagă cam cum ar fi să iubești oamenii, în general. I(i)sus ne spune să ne iubim aproapele și unii fac asta ca să nu ajungă în Iad. Iubesc de frică. Dar cheia este să-l urâm pe cel apropiat dacă asta simțim, dar măcar să facem un efort să-l înțelegem. Și dacă aflăm ce trăiește, vom vedea că este foarte similar cu ce trăim noi. Și atunci, natural, crește iubirea și față de el și față de sine. Pe el îl iubesc mai mult pentru că seamănă cu mine, iar pe mine pentru că se pare că suferința mea este ok, o mai trăiește și altcineva, sunt o persoană normală. Iarăși, atunci când cineva își exprimă suferința (fizică sau emoțională), noi facem apel la amintirile propriilor noastre trăiri pentru a-l înțelege. „E ca și cum ți-ar zice ție unul nu-știu-ce” înseamnă că te invit să proiectezi pentru a înțelege. Acestea sunt proiecții conștiente, pentru că vin din Eu, pentru că și eu am dreptul să le simt. Cele care vin din Umbră sunt periculoase, pentru că nu mi le asum, pentru că nu mă recunosc în tine. Cheia evoluției, deci, este să cunoaștem cât mai multe despre noi, să avem cât mai multe proiecții conștiente.

Și, dacă suficient de multe conținuturi din Umbră sunt introduse în Eu, la un moment dat se produce un salt calitativ, în care pierdem identificarea cu Eul și devenim ceva mult mai mare, ceva mult mai complex, ceva care include și depășește Eul. Eul devine un meta-instrument în care abilitățile noastre sunt instrumente. Sunt aspecte ale vieții care sunt și mai interesante, dacă încetez să fiu Eu și accept să fiu ceea ce sunt. De menționat că cei care au ajuns la acest stadiu nu și-au retras, neapărat, toate proiecțiile și nu și-au integrat Umbra. Mai mult, nu urmează s-o integreze prin meditație, chiar din contră, urmează să înrăutățească sciziunea interioară. Este imperativ, deci, să faceți terapie înainte să vă dezvoltați spiritual.

Un Eu stabil și puternic ne ajută să evoluăm și să ne bucurăm de viață. Stabil și puternic nu înseamnă închis, ci atât de puternic încât să aibă curajul să accepte orice despre el. Și dincolo de Eu… iarăși este o experiență ce merită trăită.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.