In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Efectele instituționalizării asupra personalității

Conform studiilor efectuate, tânărul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și, simultan, sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți.

Perceperea celorlalți este influențată de proiecțiile noastre. Prin proiecție înțelegem atribuirea unor persoane, unor obiecte, unor desene etc. o serie de trăsături de personalitate care sunt ale noastre, dar pe care nu vrem să le recunoaștem, fie integral, fie la adevărata lor valoare. Totul tine de locul unde tragem granița între sine și non-sine. Dacă o tragem la nivelul Eului, Ken Wilber ne spune că realitatea noastră se va împărți în Supraeu (acea parte a Eului pe care ne-o asumăm) și Umbră (acea mulțime de trăsături cu care nu ne sfiim să-i etichetăm pe ceilalți, adică să le proiectăm asupra lor). Și reciproca este adevărată, dacă nu ne place o anumită trăsătură la cineva, dacă ne place prea tare o anumită caracteristică sau chiar dacă ne simțim presați sau obligați de ceilalți să facem ceva, acel lucru se întâmplă pentru că avem o Umbră.

Un copil instituționalizat va avea anumite particularități ale Supraeului și Umbrei. Eul lui se elaborează în limitele unui sistem instituțional. El resimte dependența față de instituție și se identifică cu ea, cu colegii și cu personalul din unitate. Va dezvolta, probabil, comportamente inconsistente și o lipsa a persistenței în activitățile propuse (ca urmare a inconsistenței personalului în a se ocupa doar de el). În relațiile semnificative ulterioare, în care se vor produce transferuri, acestea nu vor avea o bază informală, bazată pe dragoste necondiționată și încredere, ci va fi o relație mai distantă, aproape formală, cu o percepție care-l poate face să creadă că este o persoana neînsemnată din grup, cineva care n-are nici un drept, nici măcar dreptul să obțină drepturi. Vom vorbi de acest simț al inutilității și al lipsei de valorizare mai târziu, când vom vorbi de responsabilitatea și încrederea acordate.

O altă variantă ar fi extrema cealaltă, atunci când un copil tinde puternic către unii din polii cumințenie/obrăznicie, poate crește având convingerea că este cel mai important membru din grup și că ceilalți nu contează, el permițându-și sau lui permițându-i-se să facă orice. Pe măsură ce va crește un astfel de copil va manifesta comportamente agresive față de ceilalți copii care încearcă să atragă atenția (învățându-i că n-au dreptul să fie importanți) și va încerca să capteze atenția adultului / autorității prin mijloace „neortodoxe”, adică va scoate sunete, mormăieli, se va plimba în contexte în care acest lucru este nepotrivit (de exemplu la scoală, în timpul orei) etc.

Satisfacerea nevoilor de comunicare, de afectivitate ale copilului are loc mai ales în familie. Datorită ritmului vieții actuale, comunicarea dintre părinți și copii este serios afectată. Problema se agravează mai mult când vorbim de copiii din instituții, în cazul cărora legătura copil-părinte nu poate fi suplinită în totalitate prin relația cu educatorii. Unul dintre avantajele pe care copiii le au în centrele de plasament este faptul că au tot timpul pe cineva aproape, care să le dea atenție (acest avantaj constituie şi un dezavantaj, dar vom vorbi despre asta mai târziu), dar dezavantajul este că acel cineva nu prea are suficientă atenție pentru toată lumea. Părinții au servicii care îi împiedică să stea atât de mult cu copiii; pentru educatoare copiii sunt serviciul, deci interesul lor este orientat maximal în această direcție. Cu toate astea, consecința creșterii într-un centru o reprezintă probabilitatea crescută de apariție a dificultăților de adaptare și dezvoltare psihică, ceea ce poate duce la manifestarea unor tendințe agresive și a unor tulburări afectiv-comportamentale.

Copilul caută metode să se facă auzit. Cea mai asertivă modalitate ar fi să ceară atenție în mod direct, prin chemarea verbală a educatoarei sau tragerea ei de mânecă. Cum numărul de copii instituționalizați este mare în grupe, acest lucru este greu de realizat. Asta pentru ca puștii sunt în competiție pentru atenție; dacă cineva pune o întrebare, altcineva trebuie să pună două, apoi altcineva trei și tot așa, pentru a-și demonstra lor că sunt preferații (Eul copilului are nevoie de confirmări, cu atât mai mult cei care nu sunt cu părinții lor și pornesc în viață  cu un mare complex de abandon). Atunci când această strategie nu mai are eficiență, unii copii vor încerca să deturneze atenția prin plâns şi supărare. Dacă primesc atenție, pe de o parte acest comportament va fi întărit, iar pe de alta, ceilalți vor observa eficiența acestei strategii și o vor adopta și ei. Educatoarea va lăuda în tot acest demers acele persoane care vor face „un lucru bun” (care poate fi și faptul că „au fost cuminți”) și va încerca să-i dea ca exemplu. Unii copii vor încerca să urmeze această cale arătată, dar problema cu ea este că durează prea mult până sunt apreciați pentru asta, mai ales dacă şi-au luat deja eticheta de „copil rău”. Mai mult, a deveni cuminte (ceea ce presupune, cel mai adesea, a șterge trecutul), deși folosește un verb de stare – fii cuminte – induce la copil (şi nu numai) ideea de acțiune (trebuie să fac ceva ca să fiu cuminte). A face înseamnă a avea control. În consecință tot procesul este contraproductiv și sortit eșecului pentru că ei nu pot sa facă ceva, ci pot doar să aștepte.

Când această direcție se dovedește a fi prea dificilă, în funcție de personalitate și, mai ales, în funcție de temperament, unii copii vor încerca să atragă atenția într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea: „făcând lucruri rele”. Dacă un copil vrea să fie cuminte pentru a primi laude și atenție, dar este cam prea târziu, el este catalogat deja ca un copil rău și, deci, va trebui să aștepte și mai mult până va primi o laudă pentru acest comportament, foarte probabil în condițiile în care capacitatea de a aștepta i-a lipsit de la început, cu siguranță nu va persista în acest demers; chiar mai mult, îi va urî și va fi violent cu cei care vor reuși acest lucru pe care și el și-l dorește. Astfel, metodele de a fi văzut, de a fi important se vor restrânge la a fi „un copil rău”.

Cred că problema rezidă în numărul copiilor. În fiecare grupă / clasă, copiii se vor împărți conform curbei normale (curba lui Gauss), adică vor fi câțiva buni și câțiva răi, iar restul vor fi medii. Sunt convins că există concurență şi pentru locurile de „copii buni” și pentru cele de „copii răi”, cei care nu au curajul să-și asume atâta responsabilitate sau care nu au ales o etichetă după care să-și modeleze viața, vor rămâne în grupul celor medii, care nu ies în evidență. Această „împrăștiere” este provocată și de așteptările educatoarei / învățătoarei, care prezintă copiilor „locurile fruntașe” pentru care cei mai îndrăzneți vor concura și, inevitabil, va trebui să identifice și cei mai „răi” copii din grupă, pentru a-i putea controla și, odată cu ei, procesul educativ.

La nivelul întregii societăți, din toate timpurile a apărut această „distribuție normală” (cum se numește în statistică). Populația înscrisă în medie, indiferent de ce macrogrup sau microgrup vorbim, a urmărit un singur aspect: să supraviețuiască (fie că este vorba de un pericol de ordin fizic sau psihologic). De fapt, cu cât există un pericol mai mare pentru supraviețuire, cu atât mai mare este nevoia unui individ să se înghesuie în mijlocul mulțimii. Chiar şi într-o companie militară, cei care dezertează înaintea unei lupte din frică de moarte sunt la fel de curajoși ca cei care se aruncă primii în luptă (pentru că ei știu chiar conștient că se expun unei confruntări cu autoritatea, în urma căreia este foarte probabil că vor fi executați pentru gestul lor). Cei care se tem pentru supraviețuirea lor vor rămâne în luptă şi vor alege cea mai mare densitate a membrilor grupului din care fac parte, pentru a se pierde printre ei. Decizia inconștientă din spatele acestui comportament are la bază principiul gestaltist al obiectului şi fondului. Fondul este, de obicei, neglijat. Același lucru îi motivează pe cei care caută atenție cu atâta ardoare încât frica pentru supraviețuire trece pe locul doi. Ei vor să fie obiecte, pentru a se diferenția de fond. Această logică se învață de la începuturile vieții și este o trăsătură comună cel puțin pentru animalele care trăiesc în turme (sau comunități). Orientarea către unul din poli depinde de interacțiunea dintre structura personalității și nivelul concurenței pentru fiecare pol.

Privind copiii din centrele de plasament, care dispun de grupuri mai mari la care să se raporteze, îndrăzneala celor care acced la marginile curbei este întărită pe tot parcursul creșterii. Copiii care sunt fond se vor strădui să se contopească în masa celorlalți și vor evita cât mai mult discriminarea, pe când cei care sunt obiect vor fi indiferenți la acest aspect (al provenienței) și vor continua să fie (sau să încerce să fie) în continuare obiecte și să-și facă, din orice grup în care intră, un fond.

Astfel, majoritatea acestor copii se confruntă cu etichetarea, de către membrii societății ca fiind „din casa de copii”. Tinerii interiorizează stigmatul și se comportă conform așteptărilor. Asta pentru că eticheta găsește o suprafață propice, pe care se poate lipi. Adică acești copii, care au o personalitate insuficient structurată și care au nevoie de un miez în jurul căruia să și-o construiască, vor fi deschiși către contaminările exterioare. Acest concept este identificat cu diverse atribute – slăbiciune, handicap afectiv, lipsa de responsabilitate, mergându-se până la ideea de personalitate infracțională înnăscută. În aceste condiții negativitatea pare dominantă la tinerii care ies din aceste instituții, ei se evaluează, în urma nereușitelor, în termeni de incapacitate, incompetență, imposibilitatea de a depăși un obstacol. Un copil care are un eșec la școală nu poate fi întâmpinat la centru de o atitudine suportivă (cineva chiar să-l asculte ce-a făcut, să-l ajute să înțeleagă ce a greșit și să găsească, împreună cu el, strategii de a evita acest eșec pe viitor). Motivul este simplu: numărul mare al persoanelor cu această nevoie. Cei care iau note mari se vor lăuda cu ele, iar cei cu note mici vor urî școala care-i pedepsește și pe educatoarele care-i învinuiește și nu-i întâmpină cu fruntea senină indiferent de nivelul la care și-au atins scopul. Astfel ei se adâncesc în auto-desconsiderare și, pentru că Eul trebuie să fie câștigător, vor dezvolta fie o imaginație bogată despre ce calități misterioase au, fie o pricepere în altceva (care poate fi sport, artă sau activități imorale).

Abilitățile deficitare de a gestiona eșecurile îi determină pe acești tineri să-și dezvolte aspirații neconcordante cu capacitățile personale. Etichetările de care s-au lovit la școală, discriminarea, marginalizarea, desconsiderarea cu care, eventual, s-au confruntat în „lumea exterioară” poate favoriza dezvoltarea neîncrederii în sine și a subaprecierii, ei aspirând la meserii sau profesii mult sub posibilitățile lor. În schimb, lipsa de responsabilitate, mediul protejat în care s-au format, fac ca mulți tineri să aspire la un statut social, la o profesie căreia nu-i pot face față. Oricum ar fi, dezvoltarea, creșterea în grup și raportarea copiilor la acest eșantion care nu are o corespondență fidelă în realitate, îi conduce la o imagine eronată, nereală, care-i poate dezorienta atunci când nu se mulează pe raportul dintre eveniment / situație și posibilități. Iar când se întâmplă acest lucru (dezorientarea), acești tineri nu vor avea la cine să se întoarcă pentru suport.

Pentru a-l învăța pe copil responsabilitatea, valoarea personală este necesară promovarea unei discipline pozitive în care copilul este tratat ca o persoană care are propriile opinii, a cărui participare în deciziile care se iau pentru el este o modalitate normală de relaționare. El dobândește, astfel, un sentiment al importanței, observă că ideile lui sunt ascultate și că nu este redundant să și le exprime. De asemenea, învață ca unele lucruri depind de el, iar altele sunt dincolo de puterea lui de decizie, învățând să se aprecieze corect atât pe el cât și situațiile cu care se confruntă.

Altfel spus, pentru ca un copil să-şi dezvolte armonios simțul responsabilității, al datoriei și, nu în ultimul rând, al autonomiei, are nevoie să i se acorde încredere. Dacă nu este lăsat să se joace cu alți copii (diferiți de cei din centru), dacă nu poate să joace fotbal cu ei (băieții) sau să doarmă peste noapte (fetele) sau să se ducă împreună la ștrand sau orice alte activități care sunt făcute în comun de copii și pe care copiii din familie le fac, ideea care reiese de aici este că acești copii sunt diferiți, că nu pot fi amestecați cu ceilalți, că nu poți avea încredere în ei și că cel mai bine este să-i ținem închiși și să nu-i lăsăm să plece nicăieri. Este adevărat că a le da o libertate pe care nu știu să o gestioneze ar putea fi periculos. Există riscul să plece prea departe de cămin și să nu știe să se mai întoarcă sau să se împrietenească cu persoane cu comportamente reprobabile, să intre în găști etc. Există riscuri care pot fi contracarate sau diminuate și unele care nu pot fi decât asumate. Dar şi neacordarea acestor drepturi are riscuri. Mai întâi noi suntem primii care îi discriminează și le subliniem faptul că sunt diferiți, accentuând dificultățile de integrare socială de mai târziu; apoi le impunem dorințele noastre, dincolo de propriile lor drumuri în viață. Este un lucru minunat că noi (personalul centrelor) îi învățăm „ce e bine și ce e rău”, adică ce consecințe rezidă din deciziile lor, le putem arăta căi și le putem deschide mai multe uși decât ar putea părinții lor să le deschidă, dar cred că e dreptul lor să meargă pe ce drum vor și, chiar dacă aleg o viață în ilegalitate, atâta timp cât au fost instruiți privind urmările, responsabilitatea vieții lor le revine.

Problemele comportamentale pe care le au unii copii în centru sau la școală au la bază, mai ales, problemele din familie. Copiii care provin dintr-un mediu familial dezorganizat sau carențat afectiv dezvoltă un comportament agresiv și interacționează violent. Supravegherea deficitară din partea cadrelor didactice sau educatoarelor creează condiții favorabile producerii abuzurilor între elevi, iar lipsa încrederii în aceste figuri autoritare face ca aceste comportamente abuzive să nu fie semnalate și sancționate, ceea ce determină extinderea lor. Unele cadre didactice, prin comportamente, atitudini și metode de disciplinare reprezintă şi ele surse de abuz, de aceea perpetuarea sistemului educativ în care sunt utilizate pedepse precum efectuarea sarcinilor școlare suplimentare va conduce la situația în care mediul școlar să fie considerat unul ostil, afectând profund motivația intrinsecă de dezvoltare personală prin cunoaștere. Dacă pedepsele sunt abuzive (copilul nu le merită), dacă sunt exagerate, copilul va percepe lumea prea agresivă, ostilă și nedreaptă. Dacă pedepsele nu aduc după ele iertarea, atunci realizarea lor este considerată redundantă, el se va continua comportamentul, disociindu-se de trăirea de vinovăție (Eul lui trebuie să rămână câștigător) și, cu cât îl va face mai des, cu atât se va convinge pe el că nu greșește și că lumea are ceva cu el. De asemenea, dacă nu este iertat, nu va învăța să ierte. Sistemul de învățământ actual nu încurajează participarea copiilor și exprimarea opiniei și implicarea lui în procesul educativ. Acest fapt are consecințe pe termen lung promovând o atitudine pasivă față de problemele comunității. Modelul neparticipativ de pregătire are consecințe nu numai la nivel comportamental, ci se reflectă și în nivelul cunoștințelor asimilate.

În familie abuzul este favorizat de câțiva factori, cum ar fi violența, în special violența fizică, alcoolismul, nivelul de educație scăzut, lipsa de informare, pregătire și educare în exercitarea rolului de părinte sau educator și care conduce la abordări neadecvate ale copilului și la greșeli care pot avea repercusiuni grave asupra dezvoltării copilului. Numărul de copii în familie este, de asemenea, un indicator relevant al riscului de producere a abuzului (familiile cu mulți copii dezvoltă, într-o mai mare măsură, un comportament abuziv, în special între frați). Sexul pare să inducă diferențieri semnificative, băieții fiind mai expuși la abuz (în special violență) decât fetele. În centre, situația este relativ asemănătoare, în sensul că dacă unele aspecte sunt compensate (educarea în exercitarea rolului de părinte), altele sunt de compensat (numărul copiilor). Chiar dacă violența fizică este diminuată la maxim, există violență psihică pentru că este inerentă oamenilor (cu toții avem frustrări și cu toții avem dificultăți în a orienta descărcarea lor).

Violența în grupurile de prieteni este specifică, în special, copiilor cu vârste mai ridicate. Este determinată de reproducerea comportamentului violent pe care copiii îl învață fie acasă, fie chiar în grupul de prieteni. Statuarea poziției în cadrul grupului de prieteni și rolul pe care îl are frecvent violența, forța, umilirea în impunerea unui lider conduc la perpetuarea acestui tip de comportament.

Întorcându-ne la teoria curbei sociale, poziția de lider poate fi ocupată din oricare extremă, dar mai probabil este ca liderul informal să fie dintre „băieții răi”, iar liderul formal dintre „băieții buni”. Liderul informal este, cel mai adesea, băiat, liderul formal, pe la vârste mici, este, cu o frecvență poate puțin mai mare, o fată. Liderul informal este, de obicei, un băiat pentru că metoda folosită este dominarea celorlalți, dominare ce se realizează prin forță, prin exprimarea agresivității. Liderul formal este desemnat prin competență și responsabilitate, iar fetele sunt mai preocupate să impresioneze figurile autoritare decât băieții.

Tinerii instituționalizați care se integrează profesional, în funcție de prezența sau absența familiei, a sprijinului oferit de aceasta, parcurg acest proces în mod diferit. Pe de o parte există tânărul cu familie, pe care o vizitează periodic și de la care primește vizite. Menținerea contactului cu familia contribuie la crearea unei identități sociale, la dezvoltarea sentimentului de apartenență, concomitent cu responsabilizarea familiei în sprijinirea propriului copil. Astfel, tânărul consideră că poate face parte din societate, deși în scenariul de viață integrează ideea că trebuie să muncească mult pentru asta. Spre deosebire de el, tânărul orfan sau abandonat nu are sprijinul familiei sau rudelor, lipsa contactelor familiale, a mediului familial, contribuind la slaba capacitate de adaptare socială. Comparativ cu prima categorie, acesta este obligat să părăsească instituția imediat după terminarea studiilor, adesea fără să aibă un plan de viitor. Soluția pentru supraviețuire este găsirea unei slujbe şi a unui adăpost pentru a avea posibilitatea organizării vieții personale, iar când acestea nu există, el se înscrie în rândul „tinerilor străzii”.

Integrarea profesională este foarte importantă pentru tânărul care aspiră la autonomie și independență socială. Din păcate, ei nu au pregătirea necesară pentru a face față cerințelor profesionale actuale – limbi străine, informatică, abilități de comunicare etc. Dificultățile de a găsi și păstra un loc de muncă sunt generate și de faptul că nu au o locuință. În aceste condiții, tânărul se vede aruncat într-un cerc vicios, din care nu poate ieși decât cu sprijinul și implicarea celorlalți. Pendulând între aceste puncte ale dilemei, de cele mai multe ori renunță, abandonându-se hazardului și indiferenței.

După încheierea pregătirii profesionale, integrarea profesională a tinerilor cu familie poate fi facilitată chiar de familia extinsă, de sistemul de relații de rudenie, pe când tinerii orfani sau abandonați ar putea fi sprijiniți prin implicarea agenților economici și prin intervenția comunității (biserica, autorități, organizații, voluntari).

Contuzionând, temele abordate au fost modul cum se percepe pe el și pe ceilalți și cum se raportează la aceștia din urmă; importanța părinților, importanța recunoașterii prezenței copiilor și modul cum aceștia încearcă să obțină atenție; teoria curbei sociale și aplicarea acesteia la copiii instituționalizați; marginalizarea socială cu care aceștia se confruntă; atitudinea în fața eșecurilor; problema responsabilității și a autonomiei; mediul familial; liderii formali și informali; și integrarea profesională.

Deși nu este prea structurată, consider că atinge toate punctele de interes, dezbătând și chiar propunând modele teoretice, relevând problemele existente la fiecare palier și, din când în când, indicând posibile soluții.

Ca ultimă idee aș propune un program (inspirat de pe la americani) care se numește Aptitudini de Viață și care își propune să învețe viitorii tineri adulți aptitudinile și responsabilitățile care sunt necesare pentru o viață independentă. Acest program poate fi implementat ca un curs adresat celor ce apropie vârsta de 18 ani și care poate fi predat anual în centrele de plasament în care sunt acești copii.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.