In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Dianetics: The Modern Science of Mental Health – L. Ron Hubbard

Este cartea care a pus bazele unei forme de terapie numite Dianetics și care, ulterior, a dus la formarea Bisericii Scientlogice.

Inițial, am căutat această carte pentru a afla povestea interesantă cu extratereștrii de la baza Scientologiei, în schimb am aflat de o formă de terapie cu potențial. Mai ales că Ron Hubbard a fost foarte încrezător și convingător de-a lungul cărții.

Principiul de bază este că ceea ce ne conduce viața, ne „aberează” este informația pe care o acumulăm atunci când nu suntem conștienți. De exemplu, în urma unei lovituri la cap, persoana devenită inconștientă va lua ad literam tot ce i se spune: dacă cineva spune „sunt lângă tine, nu ești în niciun pericol”, persoana va face lucruri extreme să păstreze această apropiere, pentru că asta o va proteja de „orice pericol”. Cam același lucru pe care-l spun și alte terapii, în principiu, cu adaosul că toate problemele vin doar când persoana este inconștientă și toate „aberațiile” sunt informații verbale – doar ceea ce „zic” oamenii ne afectează în sens nevrotic sau psihotic. Tot ceea ce se întâmplă când suntem conștienți și tot ceea ce fac ceilalți nu contează, decât dacă ne aduc la inconștiență.

Metoda de terapie constă în reamintirea acestor situații – cele mai importante petrecându-se înainte de naștere – și repovestite, retrăite până când se atinge o stare pozitivă. Se trece printr-un spectru de stări numite tonuri, care se întind de la apatie la bucurie. Și, dacă toate merg bine, persoana în terapie poate ajunge „limpezit” („clear”). Un clear, pe lângă atributul evident de a nu mai dramatiza orice drăcie, mai are niște beneficii precum creșterea IQ-ului și vindecarea de boli (psiho)somatice. Deși se crede că aceste beneficii sunt și ale altor terapii, nu știu să se fi descoperit o corelație semnificativă între sănătatea fizică și psihică. Pot spune doar că sigur nu este de 100% (a se citi „Grație și Forță” de Ken Wilber).

Ar fi mai multe de povestit despre această formă de terapie, dar curioșilor le recomand să citească această carte… și următoarele. Că tot am menționat, sunt mai multe cărți. Undeva în următoarele apare povestea cu extratereștrii, dar nu voi continua să citesc seria. Vă urez succes dacă vă propuneți.

Ce am văzut pozitiv la această terapie este conceptul că, dacă oamenii sunt susceptibili în hipnoză, de ce nu ar fi și sub anestezie sau în urma unei lovituri? Are o idee rezonabilă de tratament, adică retrăirea traumei până devine o banalitate. Pe măsură ce traumele devin banalități, vei fi mult mai puțin afectat de „problemele” de zi cu zi. O altă idee interesantă a fost punerea în discuție a unui fapt pe care eu l-am acceptat complet din școala mea de terapie: frecvența ședințelor la o săptămână. Într-adevăr, creșterea frecvenței ar produce rezultate mai rapide, întrucât obișnuința este mult mai mult împiedicată și comportamentul clientului dispune de o orientare mult mai activă și mai conștientă.

Pe negativ, cu siguranță nu suntem atât de afectați inconștient. Aceste „engrame” (fraze auzite în inconștiență) cu siguranță nu sunt atât de devastatoare, altfel, la cum înjură cei din jurul nostru când suferim un accident, ar fi trebuit să fie foarte mulți necrofili în România. Mai mult, faptul că a trecut de la terapie la religie a dus la o serie de modificări specifice. De exemplu, metafore simpluțe (ca cea cu podul de la finalul cărții) au devenit „vorbe mari”, pietre unghiulare ale descrierii procesului evoluției.

O altă chestie majoră care mi-a provocat teoria pe care o am despre evoluție, este că cei care fac dianetică, rămân totuși la credința că sufletele extratereștrilor au fost aruncați în vulcani și apoi au luat corpurile oamenilor. Nu este neobișnuit ca un grup de credincioși să creadă absurdități, dar mă așteptam ca terapia să-și spună cuvântul. Dar… se explică. Într-adevăr, analizând mai îndeaproape, această terapie nu dă nicio informație nouă persoanei. Clears ajung să nu mai dramatizeze lucruri din viața lor, dar n-au cum să vadă diferența dintre apă și aer, dacă nu văd decât nori. Cum să diferențieze real de ireal, dacă religia împletește ceva de aici ce poate fi testat cu ceva de acolo care nu poate fi – cum face de obicei.

O concluzie la care am ajuns este că a fi în fantezie nu înseamnă a fi o persoană care produce suferință altora (voluntar sau nu). Că ceea ce știm nu poate depăși cu mult ceea ce am aflat deja. Cunoașterea noastră nu poate fi cu mult peste ce știu cei din jurul nostru și cărțile pe care le-am citit, dar asta nu ne face, neapărat, ucigași în numele Domnului, că Domnul are puțină treabă și-l ajut eu. Că o persoană poate fi destul de fericită și fără să fie complet în realitate. Că a fi complet în realitate (iluminare, satori), nu înseamnă și a o înțelege. Fiindcă nu putem să aflăm cu mult mai mult decât știm deja, este natural să povestim experiența prin prisma acestor informații… cam ceea ce fac și eu acum, nu-i așa?

Editura: Hermitage House, 1950.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.