Consiliere Psihologica Cabinet Psihoterapie

Pentru cine nu știe, acum ceva timp am scris un articol care se numește „Despre cum sufletul nu există”. Dacă doriți să le citiți pe amândouă – și vă recomand să o faceti -, vă invit să începeți cu celălalt. Vă aștept… gata? Să mergem mai departe atunci!

În urma acelui articol am avut câteva discuții interesante, dar nu am întâlnit nici măcar un argument firav împotriva acelei teze. Continuând să mă interesez despre conștiință, marea mea pasiune, am descoperit un interviu pe youtube despre „experiențele de la sfârșitul vieții” (a nu se confunda cu „experiențele din preajma morții”, care înseamnă moarte clinică și care se pot întâmpla la orice vârstă). Un cercetător pasionat de această temă, Dr. Peter Fenwick, a investigat relatările mai multor persoane, mai ales asistente medicale  și de la aziluri de bătrâni, care au fost la paturile unor oameni ce mureau la o vârstă înaintată (sfârșitul vieții), din Anglia și Olanda. Ceea ce Dr Fenwick a observat mi-a pus credința inițială la încercare. O mulțime de asistente medicale, de la spitale diferite, o mulțime de persoane diferite, din țări diferite au povestit lucruri similare. Diferitele experiențe par să confirme existența sufletului. Mă voi axa pe cea mai evidentă: în prejma morții, rude și/sau prieteni ai celui care se află pe patul de moarte vin în vizită la el/ea. Un argument împotriva halucinațiilor (cea mai rațională explicație din perspectiva paradigmei științifice actuale) este că pot vedea oameni morți despre care lor nu li s-a spus că au murit, și că sunt mult mai lucizi decât au fost înainte. Persoane cu Alzheimer par nu mai aibă simptomele bolii în preajma morții și să recunoască persoane pe care nu le-au mai recunoscut de ani de zile (situație confirmată și de unul din bunicii mei). Uneori persoana care vede morți nu este pe moarte ea însăși. O mamă al cărei fiu a murit a fost vizitată de el în vis chiar după ce a murit, dându-i de înțeles ce tocmai s-a întâmplat (că murise) și purtând cu el semne ale circumstanțelor în care s-a petrecut evenimentul (altfel spus, era ud în condițiile în care murise înecat). Dacă ar fi adevărate aceste povestiri și par făcute riguros, ceea ce mă face să le cred, existența sufletului cam pare de necontestat, nu-i așa?

Un alt argument „pentru” a fost un documentar despre creier de pe History Channel care a abordat, tangențial tema ESP (Percepție Extra Senzorială). Ceea ce câțiva cercetători au observat a fost că se poate comunica în afara simțurilor obișnuite sau cunoscute. Nu neapărat concluzia ar fi fost că există suflete, dar duce la ideea că există alte dimensiuni la care avem mai mult sau mai puțin acces. Știu că și cercetările pot fi falsificate de prea mult entuziasm, dar m-a cucerit atitudinea unuia din cercetători („La început s-a crezut că Pământul este plat și n-a fost așa, s-a mai crezut că Soarele se învârte în jurul Pământului și iarăși n-a fost așa, în concluzie sunt deschis să accept orice idee! Arată-mi datele și vedem!”), pentru că seamănă cu modul meu de-a vedea lucrurile. Aș spune că este de necontestat, de asemenea.

Apoi mai sunt multele povești despre comunicat cu persoane moarte, pe care le-am ignorat până acum. Cea mai credibilă poveste pe care am auzit-o în acest sens a fost despre radioul lui Marcello Bacci de care am aflat din cartea lui Erwin Laszlo ”Transformarea cuantică – Harta realității multidimensionale și conștiința globală”. Acum că am suficiente informații care se corelează date de persoane de încredere – cercetători, filozofi – mi se pare foarte greu să neg. Și cireașa de pe tort este că am aflat despre mai multe persoane de la țară pe care le cunoșteau persoane pe care eu le cunosc, au văzut suflete de morți în timp ce se aflau pe patul de moarte. Unele din persoane se bucura că „suntem toți aici: uite a venit și…x”, alături de cei vii prezenți, așa cum spunea și Dr Peter Fenwick că se întâmplă. O altă persoană spunea că mai multe persoane moarte sunt în afara curții și se uită peste gard, ca și cum îl așteaptă. Știu, sună ca în filmul „The Others”, înfricoșător, dar vestea este una bună, teoretic. O să te uiți și tu ca Moș Crăciun la alții după ce mori.

Toate aceste argumente, inclusiv accentul pe care îl pune și Ken Wilber, unul dintre autorii mei preferați, pe aceste dimensiuni ale conștiinței, par destul de convingătoare, cel puțin pentru mine. Cu toate astea, nu găsesc o bază logică pentru suflet.

Este ușor să crezi în el, când nu-ți bați capul cu ce este el, dar este imposibil când începi să-l analizezi. Este imposibil să-l diferențiezi de structurile din creier, mai exact. Sufletul ar trebui să fie elementul permanent, neafectat de timp, altfel spus, neafectat de schimbări, nu? Să fie un fel de miez, de nucleu în jurul căruia se înfășoară corpul! Trebuie să fie o singură piesă, pentru că, dacă ar fi din părți, ce s-ar întâmpla dacă o parte s-ar strica, s-ar pierde sau s-ar adăuga? În plus, ar avea o relație unele cu altele, ceea ce înseamnă că ar fi afectat de timp și cum timpul este o particularitate a Energiei și a Universului, undeva peste miliarde de ani, sufletul ar muri odată cu universul, ceea ce iarăși mie îmi sună dezastruos! Dacă îl abordăm ca fiind dintr-o bucată, un fel de esență, atunci asta înseamnă că nu poate evolua, nu poate învăța nimic, nu poate păstra amintiri, ar rămâne neatins de experiență, ar fi ca și cum n-ar fi. Ceea ce poate fi modificat nu poate fi esența, nu poate fi miezul. Doar mai multe elemente în interacțiune pot înregistra și reacționa la experienă… și acesta este creierul cu multiplele lui conexiuni neuronale.

În plus, dacă sufletul ar fi din părți, care este sufletul sufletului? Care este esența, dacă părțile se pot schimba. Și dacă există o esență, atunci ea este neafectată și, deci, iarăși sufletul ar fi ca și cum n-ar fi. De altfel, nici creierul nu arată un centru al conștiinței, așa cum spune Baroneasa Susan Greenfield aici.

O altă idee: cum poate sufletul să mi se schimbe? Cum poate să se dezvolte? Cum pot să-l pierd sau să-l vând? Dacă mie mi se schimbă sufletul sau dacă eu am un suflet, atunci cine este eu? Cui i se schimbă sufletul? Orice v-ar spune limbajul obișnuit, eu nu mă pot schimba, pentru că nu aș mai fi eu. Pot să-mi schimb comportamentul, viciile, atitudinea, aspectul fizic, pot să-mi pierd părți ale corpului, pot să pierd contactul cu corpul și lumea exterioară în stări de meditație, dar eu nu mă pot schimba. Ceva rămâne eu în mine! Ce? Dacă scoatem sufletul din calcul este simplu: conștiința, care este aceeași la toată lumea, un câmp în care informațiile din creier prind adâncime. Iar informațiile din creier sunt ceea ce ne individualizează și ne păcălește să credem că avem un suflet. Ca psiholog am auzit de multe ori oameni spunând „așa sunt eu”. Dar noi știm că totul ține fie de mediu, fie de gene, adică tot de mediu, pentru că, deși genele sunt în corpul tău, sunt în afara ta din perspectiva conștiinței. Tu nu ai nicio putere asupra lor, așa cum nu ai în a-ți alege orașul în care să te naști.

Dar cum să fac să cred ambele seturi de idei? Într-un final mintea mea a copt o teză pe care iarăși o arunc în eter, poate ajung să o dezbat satisfăcător cu cineva. Din fizica cuantică știm că Universului îi pasă foarte tare de cine se uită la el. Și aici sunt multe experimente cu electroni și una imaginativă cu pisici care susțin această observație. Legat de asta, teza pe care vreau să o înaintez este că „sufletul” este o percepție, o formă pusă de observator, peste ceva ce există, dar nu este suflet așa cum credem noi – adică un corp de-al nostru, care nu este solid dar de care, paradoxal, lumina se lovește. Faptul că observatorul pune forma, explică de ce persoanele moarte își păstrează aspectul, de ce este influențat cultural și de ce este atât de greu, dacă nu imposibil, de argumentat logic. Asta nu înseamnă că este o halucinație (deși și astea ce surse or avea?)! Ci este accesată o altă dimensiune, cel mai probabil, pentru că sunt spuse informații la care creierul obișnuit, dacă gândim în termeni mecaniciști, nu are acces. Doar că această altă dimensiune este „adaptată” la privitor, așa cum pe ecranul calculatorului nu vedem o mulțime de 0 și 1. Probabil ceea ce accesăm este o sumă de informații din „Matrix”, din codul sursă, care apar sub forma unei forme pe care noi o numim suflet. De altfel, și noi suntem tot o sumă de informații, care rulează strâns înghesuite într-o structură organizantă pe care noi o numim creier. Ceea ce le dă o coerență este legea consecvenței (o lege propusă de mine, neștiind dacă au mai propus-o și alții, despre univers). Așa cum multă energie „cutată” într-un loc, percepută de noi ca un obiect, se păstrează, deși n-ar trebui neapărat (pentru că particulele subatomice nu există cu adevărat – ele sunt… diferite de ceea ce cunoaștem pentru că se comportă și precum particulele și precum undele – este prea mult de explicat pentru a elabora).

Un ultim filmuleț la care fac referire este cel al lui Peter Russel, pe care îl găsiți aici. În el vorbește despre cum conștiința stă la baza a tot, este câmpul primordial. Asta ar explica de ce unele animale fără creier, precum scoica și steaua de mare, pot avea intenții și se pot coordona. Plecând de la această teorie, aș mai propune una personală: așa cum multă energie, încrețită, formează ceva ce noi numim și resimțim ca materie, mai multă complicare în organizarea materiei creează ceva ce noi numim și resimțim ca mai multă conștiință. Creierul are capacitatea să formeze o minte (care poate să creadă în suflet), care folosește informațiile care se acumulează în el și devine o conștiință amplă, înțeleaptă, deasupra restului conștiinței și asta este ceea ce numim observator (în caz că v-ați întrebat mai devreme „cine vede sufletul, dacă nu există suflet?”).

În concluzie, este greu de negat o dimensiune (sau mai multe) mai profundă a realității! Poate există o altă lume, cu alte reguli, dar dacă implică timp, înseamnă că implică o dinamică, înseamnă că este ancorată într-un univers (probabil acesta că mai are multe alte dimensiuni conform teoriei stringurilor) și, deci, înseamnă că și acea lume se va sfârși cândva. După moartea noastră aceste informații care au fost stocate și menținute împreună pentru o perioadă de timp sub acoperișul aceleiași minți, în virtutea legii consecvenței, probabil continuă să mai reziste o perioadă, până când entropia ajunge să le împrăștie. În această perioadă în care o amprentă încă mai există pe fondul cel mare al conștiinței, aceasta ar putea fi accesată de persoanele de pe patul morții care se apropie de această dimensiune informațională, de codul sursă, care la ultimul nivel este unul singur (Dumnezeu, Tao, Energie, Conștiință etc.). Chiar și îngeri dacă sunt văzuți sau alte ființe astrale – și sunt văzute – asta poate fi explicat prin adaptarea unor informații la modul de percepere al observatorului. Oricum știm că se întâmplă asta, pentru că ființele depind în funcție de orientarea religioasă a celui care moare.

Și mai am două întrebări nerăspunse în acest articol. De ce primesc oamenii informații înainte să moară? Pentru că mintea le caută, cel mai probabil, terorizată fiind de pierderea Eului, de moartea ei și caută suport să poată da drumul iluziei vieții. De ce are frică? Pentru că s-a îndepărtat de sursă, pentru că și-a luat o individualitate și frica de moarte este ceea ce a menținut viața și-a ajutat-o să progreseze atât de mult – este programată și în lumea vie și în cea despre care noi spunem că nu este vie. Iar a doua întrebare: de ce-și revin oamenii cu Alzheimer? În virtutea legii consecvenței o sumă de informații sunt adunate împreună și menținute o perioadă lungă de timp (de-a lungul vieții). Pe măsură ce îmbătrânim, creierul se alterează și legătura cu amprenta pe care o creăm pe… „Conștiința cea mare” se pierde și ea. În preajma morții, pe măsură ce conștiința individuală își pierde din individualitate, probabil face o ultimă trecere în revistă – că doar viața nu este total lipsită de sens, ci probabil are scopul să experimenteze… orice! Și acest orice este trecut în revistă, amintiri sunt readuse în conștiință și apoi să de shut down. După moarte, această amprentă, această individualitate se mai păstrează o perioadă, cum spuneam, dar fără un sentiment al Eului, fără o conștiință în sine, iar cei pe care-i numim vii, pot accesa acele informații (pe canale inconștiente) și ne văd, astfel, fantoma. Recunosc că băiatul care a venit ud la mama lui în vis părea să denote o formă de intenție. Și dacă aș putea să găsesc o bază logică pentru suflete, ăsta ar fi un exemplu convingător. Dar, altfel, mă văd nevoit să-l reduc la faptul că la acea vârstă (a băiatului) și în anumite persoane, determinarea este atât de puternică, încât și ea se păstrează o vreme după moartea corpului.

Poate pare că mă opun cu vehemență vieții după moarte. N-aș vrea s-o fac! Chiar mi-aș dori să existe, dar n-aș dori să mă păcălesc că există! Poate, într-adevăr, există un suflet, conștient, care merge într-o altă dimensiune! Dar, cum spuneam, asta nu înseamnă nemurire, doar o viață mai lungă. Și nu ar avea sens să se recicleze suflete (vezi articolul anterior). Prin urmare – dacă aveți o ipoteză mai bună sau găsiți găuri în ipoteza mea, sunt numai ochi!