Consiliere Psihologica Cabinet Psihoterapie

Toate sistemele (vii sau nu) vor să trăiască. O pădure se luptă pentru supraviețuire, un virus, o credință, o ființă, toate vor să continue cât mai mult în timp. Omul nu face excepție. Omul – fiecare dintre noi – vrea să trăiască.

În primul rând, biologicul din noi, face tot efortul. Corpul vrea o viață lungă. Faptul că ne ajută să fumăm, nu e alegerea lui. El chiar speră să facă riduri. Chiar și în aceste condiții și chiar dacă psihicul pare să-l omoare cu zile, totuși inteligența corpului nu este ceva după care să te ghidezi în viață. Are și idei bune, nu zice nimeni că nu – de exemplu, îți simbolizează prin durere că ceva nu este în regulă. Este o idee foarte țăcănită să nu afli de ce te doare capul și doar să iei o pastilă să-ți treacă pe moment. Gândirea corpului, este însă una de nivel bej (Nivelurile Conștiinței), adică dispusă să facă sex cu orice animal, scândură și rudă, dispusă să fure, interesat să se apere doar pe el, în caz că apare vreo nenorocire, dispus să bată pe oricine e mai slab etc. Nu-i vine să se sinucidă, este adevărat, dar este un risc pe care eu unul mi-l asum cu mare bucurie.

Revenind, biologicul vrea să trăiască. Niciun bebeluș nu se hotărăște să-și țină respirația că s-a săturat să smiorcăie de foame. El se luptă să-l ajute cineva să-și trăiască existența (chiar și fără să aibă conceptul de „cineva”). Se luptă atât de tare, încât mai târziu învață să ceară, să se supună cerințelor părinților, mediului, totul ca să supraviețuiască. Aici apare buba. Unele din aceste reguli ale părinților sau ale mediului social, de care a trebuit să țină cont să treacă peste copilărie, au atins un punct în care au devenit o mare pacoste.

Nici psihologicul nu vrea să se sinucidă. Și el vrea să trăiască – regula se păstrează. Doar că regula după care este calculată această supraviețuire duce la moarte. Mai explicit: oamenii care ajung să-și ia viața, nu vor să-și ia viața (chiar dacă ei chiar zic asta), ci vor să oprească altceva. Luatul vieții este un mijloc prin care scopul poate fi atins. Iar scopul, la bază, este unul de supraviețuire.

O persoană care se gândește să-și pună capăt vieții vrea, de fapt, să oprească viața din a avansa într-o anumită direcție. El vrea să trăiască (adică să se bucure de experiența vieții), dar nu mai poate continua pe aceeași traiectorie. Ceea ce o astfel de persoană acuză este că „nu mai poate” sau că ceva „trebuie să înceteze” sau că „viața nu mai are sens” – însemnând că merge într-un alt sens decât cel dorit. În legătură cu unde ar vrea să ajungă, fie nu pot să conceapă cum să ajungă acolo (înapoi cu un fost / o fostă; înapoi cu bani; sănătos; valorizat, apreciat de ceilalți etc.) sau nici nu sunt convinși că ar exista un loc unde să ajungă („viața nu mai are sens – orice aș face este inutil”).

Rareori aceste persoane caută ajutor specializat, pentru că nu pot cuprinde cu mintea ce ar putea obține. Este ca și cum eu m-aș duce la terapeut să devin cățel. Am văzut cățeii cum arată, știu că există, dar eu nu pot fi unul, pentru că eu m-am născut om. Mai mult, nici nu știu dacă aș vrea să fiu unul. Cum ai putea tu să mă faci fericit? Nimic nu m-ar putea face fericit. Cum știu asta? Pentru că nu pot să cuprind cu mintea transformarea asta. Mai mult, oare a fi fericit nu înseamnă să fiu ignorant? Să nu știu ce se întâmplă pe lume? Să fiu rupt de realitate? De parcă realitatea, pe măsură ce se dezvăluie, ne face să ne-apucăm cu mâinile de cap și să ne miorlăim.

Lupta se dă, deci, între două entități: calea pe care sunt acum și care a fost o condiție a supraviețuirii în tinerețe și regula (una sau mai multe) în baza cărora avem voie să fim fericiți. Calea și regula sunt entități diferite într-o continuă luptă, de aceea decizia de sinucidere este una de supraviețuire. Întrucât psihicul uman este un proces complex, care vede dincolo de gândirea animală, biologică, a corpului, el nu vede în moarte un final, ci o etapă către o „supraviețuire” mai ușoară.

Iată și cum se ajunge aici. Când noi suntem micuți, ne stabilim niște targeturi. Gen: căsătorie, copii, carieră, casă, mașină, bani etc. Suntem convinși că, având cele pe care ni le-am propus, viața noastră va fi fericită. Dacă nu le obținem, ne vom lupta să le avem și vom fi preocupați. Viața noastră are un sens. Dacă le obținem sau dacă renunțăm să le căutăm, viața o să ni se pară goală, dar nu vom face neapărat ceva dramatic. Ajungem la sinucidere doar când există (a) o mare pulsiune către a avea un ceva anume (o relație, să zicem), asta fiind calea către fericire (tot o regulă până la urmă, dar pentru ușurința explicației îi zicem „cale”) și (b) o regulă care spune că „este rușinos să ai o relație” sau ceva asemănător. Ceva ce se opune căii. În aceste condiții, persoana suferă și dacă are și dacă nu are o relație, pentru că o parte din el va suferi oricum. Chiar dacă are o relație cu cineva căsătorit, asta nu-i rezolvă problema. Două jumătăți de suferință, tot cât o suferință întreagă fac.

Să mai dau niște exemple: calea către fericire este să am o relație; regula este să fie cu acea persoană care nu mă iubește („eu doar pe el îl vreau; nu vreau pe altcineva”) – că doar așa meriți iubire, cucerind o persoană care nu te iubește. Un altul: calea este să faci ceva major în viață, regula este că doar cei care au făcut deja ceva major pot face ceva major. Deci nu mai are rost să încerci, oricum nu vei reuși. Dar nici așa nu poți trăi, că n-ai făcut nimic.

Atât calea, cât și regula sunt implicite, altfel spus persoana rareori le vede și, chiar dacă o face, nu s-ar putea concepe pe el/ea fără ele. De aceea nu caută un specialist să o ajute. Lupta dintre cele două, între care nimeni nu ar putea alege (toți am fi între ciocan și nicovală), determină pe cineva să caute o soluție să facă liniște. Lupta dintre elemente îl împiedică să trăiască.

Încă o idee ar mai trebui adăugată. Deseori, când ne facem o listă cu ce urmează să conțină viața noastră, ne grăbim să o atingem ca să putem să trăim după. De exemplu, școala este considerată o pregătire pentru viață – pe de altă parte există doctori pentru copii. Deci… sunt în viață până la urmă?

Lăsând gluma la o parte, mulți ne pregătim pentru viață. Așteptăm să trăim abia după ce suntem pe banii noștri, abia în weekend sau în concediu, abia când ăla mic face… 20 de ani și pleacă la facultate etc. Dacă ceea ce ne propunem este destul de tangibil și reușim să atingem, pe de altă parte, ne putem simți dezorientați, nu mai știm ce să facem să găsim fericirea, că clar cea pe care am găsit-o nu durează mult. De obicei ne propunem noi targeturi. „Am făcut un milion de dolari. Acum voi face zece și de-atunci încolo încep să trăiesc”.

Dar asta pentru că și calea și regula merg în aceeași direcție. Voi avea mici bucurii din când în când și o viață… tolerabilă. Atunci când se opun, însă, nici măcar mici satisfacții nu pot avea. În aceste condiții, mă țin constant din a trăi (că nu sunt pe cale) și nici nu văd cum aș putea să fac să încep să trăiesc (pentru că regula nu mă lasă să-mi încep călătoria). Sunt prins într-un loc, iar viața merge înainte. Simt că-mi rămâne din ce în ce mai puțin timp să mă bucur de viață și eu nici măcar n-am început pregătirea. Singurul mod în care pot începe să trăiesc, este să opresc lupta și trecerea timpului… adică să mă omor.

Cum se iese de aici… viu? Cu un psiholog de mână, de obicei. Prietenii rareori pot ajuta, pentru că ei se află pe același palier cu cel pe care vor să-l ajute și problemele care duc la sinucidere sunt atât de încâlcite, încât rareori cineva poate convinge pe cineva logic să nu o facă. Soluția nu se află la același nivel (de conștiință), deci. Ceea ce ajută este perspectiva (cam ce a oferit acest articol) trăită însă, nu doar înțeleasă în principiu. Încurajați persoanele care vor să se sinucidă să meargă la un specialist. Niciodată nu e prea târziu să începi să te bucuri de viață.