In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Despre Maturitate

Cum distingem maturitatea de imaturitate? Cum distingem adultul de copil? Și, desigur, la ce ne folosește o astfel de informație?

Cu siguranță ne-ar folosi această informație pentru a ști cine ar trebui să aibă mai multă responsabilitate sau cui să-i dăm mai multă putere de decizie, nu? Cu siguranță am vrea o persoană mai matură să conducă o companie, o țară, o organizație, o instituție de învățământ etc. De ce? Pentru că o persoană imatură, un copil, are șanse mai mici de succes, să zicem. Va avea mai puțină viziune, va fi mai egoist și mai interesat să-i fie lui bine și, eventual celor apropiați, ar promova după criterii de apreciere și nu de excelență, ar avea relații de „o mână spală pe alta” cu ceilalți și nu de „a construi împreună”. Prin ce-i diferențiem, deci, pe maturi față de imaturi?

Cum face societatea să diferențieze între imatur și matur? O variantă ar fi după vârstă. O persoană mai tânără este considerată mai imatură, indiferent de ce pregătire au cei doi (sau cele două). Cel mai frecvent se întâmplă asta, pentru că persoana care face eroarea nu știe ce înseamnă „matur”. Desigur, „matur” se folosește și ca un eufemism pentru „bătrân”, caz în care afirmația ar fi corectă. Dar în termeni de „cine este mai adaptat la viață”, vârsta cu siguranță nu este un criteriu potrivit, cel puțin nu de la un punct încolo. Ați spune că o persoană în vârstă, care consumă mult alcool, își agresează frecvent familia și cheltuie banii de mâncare și facturi pe băutură este mai matură decât un tânăr care a terminat medicina sau un tânăr manager? Care dintre cei doi este mai adaptat la realitate? Care dintre cei doi este mai util societății?

Am menționat adaptarea la realitate și a fi utili societății ca și caracteristici ale maturității, pentru că sunt ceva ce diferențiază adultul de copil, nu-i așa? Un copil nu este foarte adaptat la realitate, crede orice. Crede, de exemplu, într-o persoană magică ce-l urmărește, știe ce face și îl recompensează sau îl pedepsește, în funcție de cum s-a purtat, la sfârșitul anului. În plus, rareori face ceva util societății, iar atunci când o face (ca acei copii care au compus simfonii la vârste fragede), îi considerăm maturi devreme, nu-i așa?

Vârsta corelează, totuși, până la un punct cu maturitatea. Este necesară, dar nu suficientă, cum se zice la matematică.

Până când este vârsta necesară? Societatea s-a străduit să răspundă la această întrebare și, inspirându-se, probabil, din lumea animală, au pus maturitatea la vârsta procreării. Pentru a marca acest eveniment, în majoritatea culturilor există ritualuri de trecere, mai ales pentru băieți, care sunt mai competitivi din fire decât fetele. În acest secol, acest ritual este (încă) nunta. Dacă pe vremuri activitățile erau simple și copiii le prindeau repede, omuleții de 10-12 ani puteau fi numiți adulți și deși nu erau „meșteri / specialiști” putea face o treabă rezonabilă, ca și adulții. Astfel, erau adesea ucenici. Când a apărut căsătoria, odată cu interzicerea incestului și trecerea de la clan la trib, și ea era la vârste mai fragede. Apoi lumea a devenit mai complexă, și vârsta nunții a fost decalată. În evul mediu era pe la vârsta liceului, în generația anterioară era pe la 20-25, iar acum este pe la 25-35 și dă semne de dispariție. Este, încă, un marker potrivit al maturității. Nu neapărat că a fi căsătorit și matur ar avea vreo legătură, dar cam pe la 25-35 se consideră că oamenii pot fi considerați maturi. (Deși în psihologia vârstelor, acum 10 ani când am învățat-o, se spunea că maturitatea începe la 35 de ani). Pentru că nivelul complexității profesiilor care există, poate fi stăpânit (cel puțin) pe la această vârstă.

Ce mă face să spun că oamenii sunt maturi de la această vârstă? Cu siguranță observăm că maturitatea este un proces și că oamenii nu chiar pot fi separați în imaturi și maturi, ci că au diferite grade de maturitate. Putem, totuși, spune, de la un punct încolo că un om este „matur”, așa cum putem diferenția o mașină „bună” de una „slabă”, fără să știm care ar fi marca sau vechimea exactă a mașinii care face trecerea. Adică prin comparație cu restul. Prin urmare, am putea spune că maturitatea are câteva trăsături mai bine dezvoltate decât imaturitatea.

Un adult față de un copil ne așteptăm să aibă o altă înțelegere asupra lumii, nu? Un adult știe ce face și face lucruri cu responsabilitate. Un copil nici n-ar trebui să traverseze străzi circulate fără un adult, pentru că un copil are dificultăți în a face anticipări și a ține în minte consecințe multiple. Spun „a ține în minte” și nu că „nu înțelege” sau „nu știe” pentru că un copil știe ce înseamnă un accident, dar uită, trece cu vederea, când aleargă după o mingie, de exemplu. Atenția lui nu poate menține mai multe elemente în același timp. Un adult are mai multe elemente de verificat (check list) înainte să întreprindă o activitate. Cu siguranță toți avem anumite activități pe care le facem copilărește, nu? Când traversăm o stradă ținem minte să ne asigurăm, dar putem începe o rețetă fără să avem toate ingredientele și să ne dăm seama pe parcurs. Nu înseamnă, neapărat, că suntem imaturi, ci doar că nu am făcut o asociere atât de puternică între durere și a coborî din casă să mai cumperi niște unt cum am făcut între durere și un accident rutier. Este, însă, un semn al maturității să fim conștienți de consecințe în general și să avem grijă să nu neglijăm consecințe grave.

Absorbirea de sine este o altă trăsătură specifică copilăriei. Un copil, când vrea o jucărie, doar asta contează. Dacă părinții au bani, dacă un alt copil se joacă cu ea, dacă este pedepsit și nu i se oferă, lui nu-i pasă. Lui îi trebuie ACUM! Dacă vrea să spună ceva și tu ești într-o conversație n-o să-l auzi spunând „scuză-mă, aș vrea să vorbesc și eu cu tine când poți face o pauză”. Dacă are ceva de spus acum te strigă până îi răspunzi și apoi îți spune. Nu se gândește nici dacă mâncarea de pe masă (sau resursele planetei) ajunge la mai mulți, dacă îi mai este cuiva foame, dacă îi va fi lui foame mai târziu etc. Fiecare este pe cont propriu și cei mai descurcăreți vor lua cel mai mult. Apoi sunt ceilalți copii care așteaptă autoritatea, părinții să le dea sau să facă dreptate. Vor mânca doar ce li se pune în farfurie și vor plânge și vor suferi dacă nu au în farfurie, dar nu-și vor lua singuri, pentru că au învățat să asocieze îndrăzneala cu durere. Și furatul pe ascuns sau tâlhăria, dar și primitul doar cât ni se oferă și apoi nemulțumirea sunt la fel de copilării. Maturitatea este să ceri cât consideri că valorează (munca ta, de exemplu) și dacă negociezi, să fii în regulă cu suma. Nevoia se poate schimba și poți readuce în discuție salariul sau poți schimba jobul. Dacă ai un șef matur, îi poți spune că schimbi jobul  din timp, ca să poată să-ți caute înlocuitor sau poți discuta cu el/ea nemulțumirile și poate nu mai este nevoie să-l schimbi.

Spuneam, deci, că autocentrismul, adică ignorarea a orice altceva decât propria persoană și propriile nevoi țin de imaturitate. De aceea, un copil nu se gândește la o mașină care vine, pentru că este prea focalizat pe nevoia lui. Uită că și alții au nevoie să treacă pe acea stradă. Nevoia lui din aici și acum este totul și orice altceva îl va surprinde. Motiv pentru care nu sunt eu de acord cu Echart Tolle (Puterea Prezentului) și cu budismul care spun că evoluția se află în distrugerea Eului și revenirea la unitatea primordială. De aceea nu sunt de acord cu Jung și cu cei care cred că omul vrea să se întoarcă în uter, pentru că acolo a fost cea mai grozavă perioadă. De fapt nu a fost, pentru că fătul n-a avut grad de comparație.  Cum poți ști dacă aerul este bun sau rău, dacă n-ai respirat nimic altceva? De aceea nu sunt de acord nici cu persoanele care cred că triburile sau străbunii sau tradiția sunt cele mai evoluate etape ale omenirii sau cu cei care cred că ar trebui să ignorăm tot ce descoperim acum și toate concluziile la care ajungem în urma cercetării pentru că nu sunt validate de cărți care au fost scrise acum mii de ani și care oricum nici măcar nu au coerență internă. Trecutul nu poate fi mai matur decât prezentul asupra niciunui aspect. Asta nu înseamnă că oricine din prezent este mai deștept sau matur decât oricine din trecut. Ci doar că specialiștii dintr-un anumit domeniu din prezent știu mai multe decât specialiștii din trecut. Și că soluțiile la problemele din prezent se vor găsi în viitor, nu în trecut.

Autocentrismul scade cu vârsta, până la un punct, după care depinde de evoluția fiecăruia unde ajunge. Oamenii „maturi” din trecut era încă foarte centrați pe sine (a se vedea regii). Acum societatea s-a maturizat cu totul și se cere o altă relație cu ceilalți. Se poate spune că omul este cu atât mai imatur cu cât se vede ca făcând parte dintr-o clasă mai mică (pentru că înseamnă că autocentrismul este mai mare și deci este „mai copil”). Un nivel care obișnuia să fie considerat matur, pentru că aici erau și sunt încă majoritatea oamenilor este cel în care oamenii se identifică cu familia („trebuie să lupți pentru familie, să ai grijă de familia ta” etc.), cu o clasă („noi oamenii de rând suntem exploatați de bogați” sau „de hoții ăia care conduc statul” / „noi românii trebuie să ne ajutăm unii pe alții”, „să le arătăm celorlalți că avem oameni deștepți” / „noi bărbații conducem lumea, cum să conducă o femeie o țară?” / „noi românii suntem buni, țiganii sunt hoți” etc.) sau cu umanitatea („totul are o utilitate pentru om: animalele, plantele sunt să le mâncăm, să le purtăm sau să ne vindece, totul are o utilitate.”). Toate aceste credințe, cândva cele mai înalte niveluri de evoluție ale umanității, acum sunt niște copilării, pentru că sunt înțelegeri limitate ale realității.

Alternativele mature sunt după cum urmează: familia – lumea, în general, are grijă de familia ta, oferindu-i joburi, vorbe frumoase, educație copiilor, siguranță când mergeți pe stradă (statul a avut grijă să pună semne de circulație și plătește oameni care să aibă grijă de noi), limitele de poluare iarăși sunt un lucru pozitiv etc. Dacă doar tu aveai grijă de familia ta, erați morți de mult. Așa că ai putea să oferi niște grijă în schimb. Noi oamenii de rând – uneori se întâmplă acest lucru, într-adevăr, dar de cele mai multe ori cei care se plâng vor continua să se plângă orice schimbare s-ar face. Noi românii – cum am spus și-n Țara și Patriotismul, ne definim după niște criterii arbitrare. Și faptul că o firmă din România a câștigat salonul de invenții de anul acesta cu scannerul lor performant, nu înseamnă că România a construit acel scanner. Eu unul n-am participat la proiect. Noi bărbații – desigur diferim de femei, desigur femeile și bărbații au abilități diferite, dar fiindcă bărbații au condus lumea până de curând, criteriile de evaluare a performanței au rămas masculine și femeile au trebuit să se „îmbărbăteze” ca să fie considerate oameni. Însă bărbații nu sunt idealul, criteriile lor nu sunt sfinte, sunt doar mai vechi. Multe femei au realizat multe lucruri (au condus companii și țări), dar au făcut-o masculin și deci nu la ele mă refeream când spuneam că și femeile pot face lucruri minunate. Desigur femei ca Margaret Thetcher au crescut aprecierea femeilor în lume și n-ar fi putut-o face altfel decât având o atitudine masculină și atingând performanțe masculine. Aștept însă ca atât bărbații cât și femeile (că este nevoie de amândoi să se poate întâmpla asta) să înțeleagă că modalitățile feminine de a acționa și de a evalua performanța, chiar dacă sunt diferite, sunt egale. Noi românii (ca rasă) – ca o contradicție interesantă, Paraziții spun că românii nu fură, ci țiganii ne-au stricat imaginea țării și tot ei spun că parlamentarii ne fură. Totul este pentru noi oamenii – matură este înțelegerea că nimic nu este pentru noi oamenii. Am trăit până acum că în marea varietate de ființe de pe planeta asta, unele sunt comestibile, din altele se pot face alte lucruri, dar ele nu sunt făcute pentru așa ceva. Ele doar sunt. Și dacă sunteți de altă părere, aștept o listă cu utilitatea fiecărui tip de păianjen din cei 40.000. Că doar nu făcea Dumnezeu degeaba 40.000 de tipuri de păianjeni dacă nu avea fiecare o utilitate diferită pentru om, nu?

În general, toate aceste corelații de mai devreme merg împreună. O persoană care pune familia pe primul loc, își va pune rasa sau naționalitatea acolo unde este cazul, profesia, sexul etc. Are nevoie să nu fie singură, să facă parte dintr-un grup, să aibă frați și surori și, implicit, să nu fie părinte (adică adult). După o vreme, modul cum ne definim face un salt. Dintr-o dată nu mai căutăm o apartenență limitată. Ci ne vedem ca entități libere, diferite și recunoaștem alte entități libere diferite. Când nu ne mai definim ca oameni exclusiv, când acoperim prăpastia dintre specia noastră și celelalte animale, dintre om și natură, atunci modul cum privim lumea se schimbă. Această mentalitate este destul de nouă și, deși nu este a majorității oamenilor, a atins suficient de multă lume încât umanitatea se îndreaptă către această direcție. Așa cum acum 2-300 de ani se îndrepta către știință, acum se îndreaptă către grijă (o valoare feminină – față de progres, care a dominat evoluția până acum și care a fost o valoare masculină). Și acesta este noul nivel de maturitate – îngemănarea celor două. Pentru că progres fără grijă duce la suferința celor săraci, exploatare, distrugere de resurse, iar grijă fără progres este bine intenționată, dar nu poate ajuta pe nimeni. N-are niciun instrument. Se uită neputincioasă. De aceea, nu toți oamenii care oferă grijă sunt maturi, dar o persoană care nu are grijă, care nu se gândește la consecințe grave, este ca un copil care traversează strada.

Observăm că maturitatea, descrisă așa, pare să se dezvolte pe paliere. Cineva „matur” poate conduce o companie, înțelegând ce impact au deciziile lui asupra pieței, concurenței, clienților, furnizorilor, distribuitorilor etc. De exemplu, dacă o companie producătoare vinde fără distribuitori „la preț de producător” va avea un preț mai bun, deci un potențial de clienți mai mare, va avea un avantaj în fața concurenței, dar va avea o arie de acoperire mai mică și nu va mai avea cum să scape de stocurile în plus, pentru că nu mai poate umbla la preț fără să piardă bani și, deci, s-ar pune în pericol de faliment. O persoană „matură” (după criteriile anilor 1800 – 1900, să zicem) în mediul business ar putea ține cont de acești factori, dar ar putea să neglijeze impactul asupra mediului, pentru că „familia lui” este compania. Restul este „afară” și nu-i pasă. O maturitate de business poate să implice conducerea unei companii cu succes, dar nu și abilitatea de a comunica în cuplu. Și știm cu toții că adulții sunt cei care ar trebui să se priceapă la asta, iar copiii nu prea. Ei n-au răbdare se asculte, să te lase să vorbești cu altcineva, nu le pasă ce-ți dorești tu, ci doar ce-și doresc ei, se enervează când lucrurile nu ies cum și le doresc ei, pe când adultul ascultă, negociază, face schimburi, dă de la el fără suferință etc. Și un ultim tip de maturitate pe care aș vrea să-l aduc în discuție este maturitatea sexuală. Este altceva decât comunicarea, în sensul că implică putere, curaj, control și inițiativă. Femeile sunt cucerite de bărbații siguri pe ei, cu inițiativă, pozitivi, tandri și în control. Desigur n-ar strica să fie îngrijiți, atractivi și să aibă măcar puțini bani și subiecte interesante când nu fac sex.

Maturitatea autentică se întâmplă pe toate planurile, pentru că este o altă abordare asupra vieții. Orice maturitate limitată este ceea ce Analiza Tranzacțională numește „Copil Adaptat”. Indică faptul că cineva a învățat să joace niște roluri sau după niște reguli, însă maturitate este mult mai mult de atât. Implică o altă trăsătură importantă: micșorarea disonanțelor cognitive. O persoană este cu atât mai imatură cu cât are mai multe teorii pe care le crede fie fără să le testeze, fie după ce au găsit excepții le teoria lor. Un copil crede orice pentru că nu are cu ce să compare. Dacă i se spune că Moș Crăciun vede toți copiii tot timpul și într-o singură noapte ajunge la toți,crede (inclusiv filmele în care Moș Crăciun mai are și nu știu câte aventuri care-l întârzie). Asta mai ales pentru că are o înțelegere defectuoasă atât a timpului, cât și a spațiului. Un adult, înțelege mai multe și poate să testeze realitatea. Dar nu o va testa, decât dacă va avea voie. Cei mai mulți oameni, fosta categorie considerată adultă, nu avea voie să testeze realitatea – „crede și nu cerceta”, „blasfemie” – societatea dirija unde se puteau pune întrebări și unde nu. Locurile cele mai descurajate au fost religia, sexul (prevenirea sarcinii și a bolilor, vârsta etc.), relațiile de cuplu (comunicarea), diferențele dintre oameni (clasele de care vorbeam), sinucidere, tristețe (nu-l întreba de ce e trist, nu se cade) și altele. Însă, deși oamenii nu abordau aceste subiecte, aveau idei foarte solide și fixe despre ele: Dumnezeu există și știu exact ce vrea de la mine, sexul este greșit în afara căsătoriei, femeia trebuie să stea în bucătărie sau bărbații sunt porci, maghiarii sunt niște nenorociți, sinucigașii sunt lași, oamenii triști nu vor să vorbească cu nimeni etc. Aceste mentalități fac parte la rândul lor din ceea ce Analiza Tranzacțională  numește Copilul Adaptat, adică cel care face și nu comentează. Dacă așa i s-a spus (de către alte persoane care au ignorat realitatea), așa spun și ei la rândul lor și încă cu foarte multă tărie. Se recunosc aceste atitudini după lipsa de argumente din spatele afirmațiilor. Iar atunci când există argumente, nu sunt logice. De exemplu, mamaia mea a spus că ar trebui să mănânc carne pentru că „așa s-a pomenit”. Dar nu a știut să-mi spună de ce ia pastile, pentru că până acum câteva zeci de ani „nu s-a pomenit” în cultura ei. Dar normal că ia, pentru că pastilele îi fac bine ei, pe când a nu mânca animale înseamnă a face bine în jur și asta „nu s-a pomenit” în vremea ei. Totuși această mamaie este singura bătrână sceptică în legătură cu religia pe care o cunosc, așa că are tot respectul meu.

Oamenii devin cu atât mai maturi, cu cât au mai puține găuri în teorii, cu cât una nu o contrazice pe cealaltă. O teorie ca să fie matură, trebuie să înglobeze cât mai multe fenomene observate. Ideal, să nu aibă excepții. Dar atunci când le are, o persoană matură consideră schimbarea teoriei. O excepție este suficientă să o desființeze sau cel puțin să o corecteze. „Excepția care confirmă regula” este o afirmație adesea greșit interpretată. Vă invit să descoperiți singuri care este interpretarea adecvată.

Oamenii maturi sunt deschiși la a cunoaște lucruri noi, oamenii imaturi urmăresc să audă tot ce știau deja ca să-și confirme că aveau dreptate. Când aud lucruri noi, diferite de ce cred ei, nu sunt interesați nici să testeze, nici să înțeleagă și nu se bagă în dezbateri pentru a înțelege mai mult, ci, cel mult, pentru a căuta să demonstreze că ei au dreptate. Persoanele mature ascultă de fiecare dată lucruri noi și diferite, dacă sunt interesante, dar nu neapărat vor mai face efort să înțeleagă lucruri pe care le-au testat înainte (adică lucruri diferite de ce cred ei, dar vechi și cântărite).

O altă diferență între imaturitate și maturitate este raportarea la autoritate. Un imatur va considera autoritatea undeva sus. Ceea ce spune autoritatea nu trebuie înțeles, trebuie executat. Autoritatea este ceva de care să-ți fie frică și pe care să încerci să o impresionezi. Aprecierea din partea autorității este cu mult peste aprecierea din partea celorlalți, iar critica la fel. Pentru o persoană matură, autoritatea este o altă persoană care are alte responsabilități – una dintre acestea poate fi rezultatul muncii tale. Poți înțelege ce cere și, dacă nu ești de acord, poți să nu faci, pentru că cealaltă persoană este om ca și tine. Desigur, îți asumi consecințele (concedierea, de exemplu). Aprecierea și critica nu vin de la o ființă superioară, ci de la o altă persoană. Nu de la un părinte, ci de la un prieten care are alt rol. O persoană imatură, dacă ar avea o astfel de relație cu șeful (de prieten), va fi tentat să abuzeze de relație, să obțină beneficii față de colegi și să o lase mai moale cu munca, motiv pentru care puțini șefi se poartă matur cu angajații. Aleg să se poarte părintește, pentru a  obține un răspuns adecvat.

O altă caracteristică este că persoana imatură consideră că doar el/ea deține singura cale corectă legată de: cum să crești copii, cum să conduci oamenii, cum să te comporți într-o relație, care este singura religie adevărată, care este partidul cel mai bun, țara cea mai bună, mâncarea cea mai bună, care sunt fetele frumoase (sau băieții) și care nu etc. O persoană matură acceptă diversitate, testare, ierarhizare și adaptare. Altfel spus, este deschis/ă să vadă cum fac ceilalți, ce efecte are noul mod evaluat și în ce condiții a dat rezultatele cele mai bune. Oamenii imaturi merg pe mâna autorității și îți prezintă „adevărul” așa cum l-au înțeles și ei: autoritar.

Și deci, strict legat de șeful cel mare, un alt criteriu de departajare este frica. Oamenii imaturi se tem de autoritate, de Dumnezeu, de poliție, de șef, de părinți sau ceilalți (în sensul de „ce zice lumea?”) și se raportează la această frică fie prin supunere și ascultare (cum își dorește orice autoritate), fie prin tatonare sau confruntare (înjurând poliția, de exemplu). Nimeni nu încearcă să se bată cu cineva dacă nu îi este frică de o autoritate. Cine ia la bătaie copii mici, degeaba? Chiar și părinții care-și bat copii o fac tot de frică. Nu de cei mici, ci de ce ar zice ceilalți adulți. Pentru că cei mici îi înfruntă și s-ar face de râs în fața celorlalți dacă ar accepta umilința sau altceva. Prin urmare, cei care se opun societății nu sunt maturi. Cei care se supun societății nu sunt maturi, de asemenea. Cei care înțeleg societatea, rolul regulilor sociale și validitatea lor, aceia sunt maturi. Inevitabil societatea va avea reguli împotriva imaturilor rebeli și inevitabil unele reguli sunt abuzive. De exemplu, limitele de viteză sunt puse pentru toate mașinile și toți șoferii, deși atât mașinile cât și șoferii diferă și au riscuri diferite de a face accident. Societatea descurajează sexul înainte de căsătorie pentru că erau mulți bărbați care nu se căsătoreau decât cu virgine. Acum cei care gândesc așa au devenit inadaptați, pentru că societatea a evoluat. A devenit mai înțeleaptă și mai iertătoare. I(i)sus ar fi mândru.

O persoană matură nu are frică de autoritate. Pentru el/ea un polițist este o persoană cu un job, ca și el. Nu are motive să-i facă viața grea sau să-l desconsidere, chiar dacă s-a întâmplat să ia amendă. Fiecare dintre noi a încălcat legea de mult mai multe ori decât a primit amendă (numai câte traversări pe roșu se întâmplă sau noi șoferii de câte ori nu am oprit la treceri fiindcă am văzut prea târziu sau pur și simplu nu ne-a venit să oprim). O persoană matură care înțelege imaginea de ansamblu nu are nici de ce să critice persoana care își face datoria, nici de ce să se supere pe o lege care-l protejează și pe el/ea.

În consecință sunt trei factori care fac diferența: (1) oamenii imaturi sunt centrați pe ei înșiși și ceea ce seamănă cu ei, iar oamenii maturi sunt centrați pe întreg, pe proces, pe relații, fără să se neglijeze pe ei, (2) oamenii imaturi iau în considerare autoritatea și-și conduc viața ca s-o impresioneze sau să se lupte cu ea, iar cei maturi tind să se pună pe același nivel cu toată lumea, (3) oamenii imaturi folosesc puțină informație și într-o formă fixă și încearcă să modifice realitatea să se potrivească ideilor lor, iar oamenii maturi înțeleg ansamble și sunt deschiși să afle noi lucruri, încercând să construiască un sistem coerent al lumii.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.