In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Despre Iubire

„Relația noastră nu mai merge, dar eu nu vreau să renunț la el/ea, pentru că îl/o iubesc atât de mult!” Ce este dragostea asta de doare atât de tare? Și care rezistă în condițiile în care am ajuns să fim total nefericiți cu celălalt? Cum poți să-l/o și iubești și să nu-l/o mai suporți?

Uneori, ceea ce numim dragoste ne produce o plăcere imensă, nu-i așa? Un băiat se uită la o fată și ea îl privește înapoi, ce senzație! Apoi își face curaj și vorbește cu ea, o invită în oraș și ea acceptă – o altă senzație minunată! Apoi o sărută și ea acceptă! Și ce adorabilă este ea în aceste prime întâlniri. Se ajunge la primul sex – ce beție hormonală, ce sentiment de importanță, de invincibilitate, de reușită și de împlinire trăim! Apoi, în scurt timp, dragostea nu mai este la fel de puternică. Nu vă faceți griji, nu este de la sex, este de la trecerea timpului și prăbușirea miturilor. Păstrarea virginității nu garantează relații mereu încântătoare, cum cred unele persoane. În plus, ce rost mai are să vă faceți un partener, dacă nu vreți sex? Doar ca să-l criticați că gândește ca un bărbat? Desigur, cu excepția fetelor foarte tinere care învață cum să aibă o relație, pentru a se pregăti pentru băiatul viselor de mai târziu.

Din perspectiva fetei lucrurile stau, relativ, asemănător. Primul „eveniment” este să fie văzută. Ce senzație frumoasă trăiește când rămâne (un anume) el cu ochii mai mult ațintiți asupra ei. Uneori este așa o senzație puternică încât există fete care nu o pot susține și fug de cel pe care-l plac. Chiar dacă el le abordează, îl vor respinge, pentru că este mai mult decât vor ele să simtă (desigur mai vin și niște credințe aici, cum ar fi că „ești de râsul curcilor dacă ai o relație” – pentru că este atât de neobișnuit să ai o relație, nu-i așa? nici nu sunt un miliard de filme pe tema asta!). După ce a privit-o suficient, cât să creadă că are o șansă, vine la ea, iar ei îi bate inima de emoție. (subliniez – ea trebuie să-i dea de înțeles că-l place la rândul ei. Altfel singurii băieți care vor ajunge să o cunoască, sunt cei care cunosc, în general, multe fete – fie că sunt într-o relație, fie că nu). O invită în oraș, ea acceptă și ies, se țin de mână, se sărută pentru prima oară… ah, ce bucurie. Și mai durează așa o perioadă – fie că fac sex, fie că nu – apoi parcă se schimbă, nu mai este așa minunat. Și, spre deosebire de bărbat, care se gândește că ar trebui să plece că lucrurile nu mai sunt perfecte, femeia alege să lupte și, mai ales, să se sacrifice pentru relație. Desigur, uneori se întâmplă și invers. De fapt, va lupta pentru relație cel/cea care se simte inferior/oară. Dap, ăsta e cuvântul! Vom vedea în curând ce vreau să spun. Mai întâi, haideți să observăm niște particularități ale îndrăgostirii.

Ca o persoană să fie „material de îndrăgosteală”, trebuie să aibă ceva des (familiar) și ceva rar (distinct). În primul rând nu ne place de oricine, ci doar de câteva persoane. De ce de acestea și nu de altele? Cu siguranță nu pentru că sunt „frumoase” sau „deștepte” sau „puternice” sau orice altceva, pentru că dacă vă veți întreba prietenii veți vedea că percep diferit de voi realitatea. Cine este cea mai frumoasă femeie din lume sau cel mai frumos bărbat? Fiecare are câte un răspuns, nu-i așa? Sunt șanse mari să fii chiar tu, pentru cineva :)

Atunci de ce ne plac anumite persoane și nu altele? Pentru că ating o serie de criterii pe care noi le căutăm fără să fim conștienți. Sunt și unele de care suntem conștienți, dar au o pondere aproape neglijabilă. Acestea sunt mai mult scuze sau explicații improvizate, pentru că chiar nu știm de ce ne plac anumite persoane. De câte ori nu v-ați combinat cu cineva de care erați sigur/ă că nu se va întâmpla? sau la care nu înțelegeți ce vedeți? Trăsăturile care vă captivează sunt mult mai puțin romantice sau interesante. Este vorba de similarități cu voi sau cu persoane cunoscute (cum ar fi părinții): poate fi orice de la meseria unui părinte, gesturi, tipuri de glume, credințe, valori, trăsături fizice faciale sau nu, cărarea părului, modul de a se comporta când e băut, de-a se raporta la gelozie, la rolul sexelor în relație, folosirea sau nu a violenței, a jignirilor verbale etc. Când ne place de o persoană (înainte de primul contact, mă refer), ceea ce se întâmplă este trăirea unei stări de confort, bazată pe familiaritate. Recunoaștem sau găsim ceva familiar și acest lucru ne umple de liniște ceea ce ne face să tindem să ne uităm în acea direcție. Ceea ce noi numim dragoste este, de fapt, o trăire de recunoaștere – iar recunoașterea ne face să concluzionăm că modul nostru de-a fi este unul bun… din moment ce l-a mai ales cineva. Nu ați observat un sentiment de dragoste și față de alte persoane care vă seamănă – cum ar fi frații care cred în același zeu cu voi (sau care nu cred), alți români întâlniți peste hotare (mai ales dacă sunteți mândri de rădăcinile voastre și nu v-ați săturat de reclama din ultimii 25 de ani, adică de când ni s-a dat voie să ieșim din casă – pardon, țară – și să ne jucăm cu alții), alți fani ai aceleiași echipe sau, cel puțin, alți pasionați ai fotbalului etc.? Până și copiii noștri, oare de ce ne plac atât de mult? Pentru că ne seamănă nu doar fizic, dar mai și fac eforturi să ne semene comportamental. Uitați-vă la ei când se joacă de-a mama și de-a tata să vedeți cât de mult vă copiază.

Prin urmare, dragostea asta pe care eu pare că o am față de tine, o am, de fapt, preponderent față de mine. Tu ești demn de-a fi iubit, nu pentru ceea ce ești, ci pentru că semeni mult cu mine. Normal că meriți iubire, că doar semeni cu regele!

Dacă mie tu îmi pari familiară, nu înseamnă că și eu îți par ție. De aceea nu suntem iubiți întotdeauna de persoanele pe care noi le iubim. Dacă mama are un gest pe care-l faci și tu, nu înseamnă că și taică-tău are un gest pe care-l fac eu.

Cultura, media au o mare influență, la rândul lor. De exemplu, acum fetele slabe sunt la modă, adică preferate de majoritatea oamenilor. Înainte (de la începutul istoriei și până în evul mediu inclusiv) erau cele plinuțe. Fiind resurse puține ele promiteau o viață îmbelșugată și un standard social înalt. Acum, când ne este tuturor ușor să ne îngrășăm, frumusețea constă în a fi bronzat, slab și a avea mușchi – precum agricultorii de odinioară.

Deci, a doua trăsătură importantă este „ce vor zice ceilalți dacă mă văd cu el/ea?”. Chiar dacă nu gândiți conștient această întrebare, ea se pune inevitabil. Veți observa mai târziu, când ieșiți în oraș împreună, că nu aveți cum să nu vă gândiți la ce zic cei care vă văd. Veți ține cont cum vă îmbrăcați și cum se îmbracă cealaltă persoană. Ce șanse sunt să vedeți un cuplu format dintr-o punkeriță și un manelist? Chiar ca amici le va fi greu să meargă pe stradă unul lângă celălalt. Este, deci, cu atât mai „frumoasă” o persoană, cu cât ne aduce mai multă valoare – din ceva familiar, ca o mașină scumpă sau un ceas scump sau haine sau orice altceva – deși „scump” nu este o valoare pentru toată lumea, dar sper că înțelegeți ce vreau să zic. Dacă am o mașină scumpă, înseamnă că eu valorez mult ( nu-i așa că cei cu mașini foarte scumpe se uită de sus la cei care au Dacii 1310 de acum 20 de ani?). Dacă mă place această fată care este plăcută de ceilalți, înseamnă că și eu sunt plăcut de ceilalți (a fi invidiat înseamnă a fi plăcut – înseamnă că vreau ce ai, ce ești, ce faci tu). „Fata asta frumoasă pe care o vrem toți, m-a ales pe mine! Înseamnă că eu sunt cel mai bun!” „Iar când mă va părăsi voi fi de râsul tuturor că m-am crezut mai bun decât ei, dar, de fapt, nu eram.” „Te rog eu nu mă părăsi! Te rog nu te combina cu altul, ca ceilalți să înțeleagă că el este mai bun decât mine! Fac orice ca să-mi mențin statusul! Nici nu mă interesează că suntem amândoi nefericiți în relația asta!”

Și în acest caz, ceea ce iubim atât de mult la cealaltă persoană este statutul pe care ni-l oferă, faptul că ne pune pe noi într-o imagine bună. Uneori singurul element important aici este doar că suntem cu cineva; nici nu mai contează cu cine. Să facem și noi parte din gașca celor plăcuți de cineva. De parcă nu merităm să primim iubire dacă cineva nu garantează pentru noi.

După ce alegem pe cine placem, ceea ce ne crește iubirea la maxim este faptul că suntem priviți la rândul nostru. O persoană este cu atât mai frumoasă cu cât îmi zâmbește mie personal. Vă invit să observați asta! La o coadă, de exemplu, dacă o persoană vă și seamănă puțin (fizic sau la a-i identifica pe cei din cauza cărora „nu merge nimic în țara asta”) și v-a mai și zâmbit, devine instant cea  mai simpatică persoană din tot grupul. Revenind la iubire, chiar dacă la început o fată nu mi se părea cea mai frumoasă din grup (dar mi se părea cât de cât), când mi-a zâmbit, a urcat deja în capul listei. Sunt convins că vi s-a întâmplat să ziceți sau să vă spună alții „ce-ai văzut mă la ea/el?”, tocmai când erai mândru/ă că ți-ai făcut o relație? Privirea aprobatoare a lui/ei exprimată mai ales prin zâmbet este ceea ce ne-a cucerit. Când ne uităm la o persoană frumoasă, ne simțim bine, dar când se și uită la noi, ne copleșește extazul. Ceea ce simțim este confirmarea că suntem valoroși, că o persoană care atinge cele mai înalte standarde ale noastre (cele după care am selectat-o să ne placă), ne consideră interesanți la rândul ei. Înseamnă că și noi atingem aceste standarde (credem noi)! Ceea ce, de fapt, se întâmplă, spuneam mai devreme, este că avem despre ea multe idei care se vor prăbuși mai târziu, iar ea are aceleași idei fanteziste despre noi.

Următorul aspect de care ne simțim atrași, așa cum spuneam și în „cum să nu mai iubim o persoană”, constă în faptul că ea sau el are acele trăsături pe care le valorizez pe care aș vrea ca oamenii să le asocieze cu mine. Poate fi umorul, inteligența, aspectul fizic, banii, statutul social etc. Tot din această cauză oamenii se și evită unii pe alții. Oamenii clasifică alți oameni, punându-i pe cei care ating valorile mele deasupra mea sau la nivel cu mine, iar pe cei care ating valori pe care eu le consider „rele” mai jos decât mine. Fiecare se străduiește să fie cu cineva din categoriile de mai sus sau, cel puțin, să nu fie cu cineva din categoriile de mai jos. De exemplu, o parte din oameni consideră propria rasă (chiar națiune) ca fiind vârful evoluției, iar cealaltă parte are măcar o imagine clară ce rase sunt mai sus și ce rase sunt mai jos. Puțini români vor fi mândri în fața altor români că sunt cu o țigancă, de exemplu, oricât de minunată e fata respectivă, dar vor fi mândri de asta printre alți țigani, pentru că ambele rase se văd superioare una alteia. Legat strict de calități, aceste categorii (cum este și rasa) sunt asociate cu anumite caracteristici. A fi cu cineva dintr-o categorie mai joasă, este ca și cum și tu ai avea acele „defecte”. Doamna preoteasă se așteaptă la același respect pe care îl are și soțul ei. Ea nu trebuie să facă nimic pentru asta. Faptul că ea este valoroasă și pioasă reiese din faptul că popa – o autoritate în sat – o valorizează. Iarăși, ceea ce iubim la ceilalți este că ne face pe noi să dăm bine, că ne face să ne placem pe noi mai mult.

Caracteristicile menționate până acum țin de similarități avute sau dorite, adică de un cadru familiar care creează un cadru propice pentru explorare, pentru acceptarea diversității. Fără familiaritate am fi prea stresați și n-am putea sta foarte mult. Nu-i așa că ne este mai ușor să stăm singuri în centrul orașului în care locuim și pe care-l cunoaștem, decât într-o junglă din Amazon? Pentru că ne este familiar și știm la ce să ne așteptăm. Și am fi mult mai liniștiți să analizăm un zgomot necunoscut în oraș, decât în junglă, tot la fel, pentru că așteptările noastre în legătură cu ce-ar putea fi sunt diferite. Și trebuie să se mai întâmple ceva prin centru orașului nostru ca să continue să ne placă. Primarii știu asta, de aceea au făcut parcuri prin sate. Prea multă familiaritate devine plictisitoare; puțină diversitate este esențială.

Diversitatea joacă și ea după niște reguli. Diferențele sunt în regulă dacă nu ating acele caracteristici care sunt „rele”, adică din categoriile de mai jos de care ziceam. De exemplu, părul ei poate fi blond, brunet, ondulat, drept, dar este important să nu fie rasă în cap. Sau el poate să fie cu mușchi sau fără mușchi, dar important este să fie armonios. De menționat că aceste caracteristici nu sunt „rele” în general, ci doar pentru cel care privește. De exemplu, unii băieți preferă fetele rase în cap sau, cel puțin, sunt ok cu asta. Ei au alte caracteristici pe care le consideră familiare (cele de outcast) și altele pe care le consideră „rele” și n-ar vrea să fie asociați cu (la fel și la fete, desigur), așa cum ar fi… mall dolls, să zicem. Și ei acționează după aceeași ecuație, doar că folosesc alte variabile.

Utilitatea diversității este că ne distrage atenția, că ne ține interesați și, deci, că nu ne plictisim. Și toată lumea are puțină diversitate – până și clona noastră ar avea-o. Ce spune despre noi este că „suntem atât de grozavi încât ne descurcăm și cu puțină diversitate”. Pare că suntem niște aventurieri, că putem să facem față acestei vieți care nu este deloc ușoară – trebuie să tolerez faptul că el nu vrea ca pâinea să fie ruptă; trebuie tăiată felii. Este o provocare, deci – până devine o durere de cap – să ne adaptăm la micile diferențe din cuplu. Și este util să facem asta. Cei care nu sunt dispuși la aceste adaptări… vor avea consecințele lor care va face viața o și mai mare provocare.

Și acum să revenim la faptul că cel care vrea relația mai mult este cel care se simte inferior. Dragostea cea mai mare are loc când eu iubesc o persoană din categoria de deasupra. O persoană îmi este cu atât mai deasupra cu cât are scoruri mai înalte la aceste caracteristici pe care eu le vreau. Cu cât vreau să fiu mai văzut, cu atât mă interesează mai mult frumusețea fetei. Cu cât este ea mai văzută (și eu cu ajutorul ei), cu atât concluzionez că am mai mare nevoie de ea și, deci, că trebuie să fac orice să nu o pierd. Fiindcă eu fără ea aș fi o ființă mai puțin vizibilă și, deci, mai puțin valoroasă.

Suferința cea mare de după iubire, deci, este dată nu atât de plecarea celeilalte persoane, cât de scăderea propriei valori. Greu de crezut asta, nu-i așa? Dar poate să spună cineva de ce este valoroasă o anume persoană? De ce nu vreau să mă gândesc la altcineva? De ce „nu mă mai interesează nimeni; vreau să fiu cu ea”? Uit că tocmai când eram cu ea mă mai interesau și alte persoane, dar acum când pleacă o vreau doar pe ea? De ce? Pentru că ea reprezintă ceea ce aș vrea să am și nu am pe cont propriu – adică sunt „complet”; nu ați auzit oameni spunând asta? Sunt în acea categorie de mai sus la care am aspirat. Când ea rupe relația, este ca și cum sunt dat afară de acolo că nu sunt suficient de bun pentru acea categorie. Este ca și cum mi se spune „tu nu ești atât de bun/ă. Ți s-a dat o șansă, dar se pare că faci parte dintr-o categorie inferioară”. De aceea nu vrem să mergem mai departe – că nu ne mai așteptăm să mai avem vreo șansă la această categorie (desigur, aceste gânduri nu sunt conștiente, dar pot deveni dacă priviți cu atenție). Reușisem pe acestă ușă, trebuie să insist, nu pot să accept că nu sunt suficient de bun. De asemenea, nici nu mă mai gândesc la altcineva, pentru că iubita mea (fosta) nu este un „cineva” ca să pot vedea pe „altcineva”, ci este o întreagă clasă de oameni. Acea clasă la care eu vreau să acced. Acea clasă tocmai mi-a închis ușa… nu vreau într-o altă clasă, într-o altă categorie! N-am la cine altcineva să mă mai gândesc! Și nu-i așa că, după despărțirea de cineva important, nu vă mai simțiți atât de demni/e de iubire, că nu vă mai credeți atât de iubiți/te de alte persoane? Dar nu-i așa că vă simțeați iubiți/te de multe altele pe vremea când erați în relație? Că vă simțeați mai valoroși/valoroase?

În concluzie, toată suferința din dragoste este dată de faptul că nu ne iubim. Dragostea adevărată nu doare. Când eu mă iubesc pe mine suficient sunt mulțumit cu categoria în care mă aflu. Sunt atât de mulțumit, încât iubita mea nu trebuie să fie dintr-o categorie superioară. De altfel nu mai există nici categorii superioare, nici inferioare, pentru că nu mai am nevoie să mă compar cu alții. Asta face diferența dintre „a avea nevoie” de o relație și a avea o relație pentru că-mi face plăcere, ceva ce-am mai menționat și prin alte articole.  Oamenii, de fapt, sunt toți în aceeași categorie, oricum. Toți sunt imperfecți. Dar cu cât ești mai convins/ă că celălalt este deasupra, cu atât îndrăgostirea va fi mai mare și căderea mai de sus. Cu cât suntem mai nemulțumiți de noi, cu atât vom căuta persoane din categorii superioare și fiindcă fie vom afla că, de fapt, sunt din aceeași categorie cu noi, fie ne părăsesc înainte să aflăm, fie le părăsim de frică să nu aflăm, în toate cazurile vom continua să fim în căutare și, deci, nefericiți. Bucuria îndrăgostirii este dată de imaginația noastră bogată despre cum este celălalt, despre cât de perfect/ă este. Suferința din dragoste ține de descoperirea că n-a existat Moș Crăciun niciodată, că nu există magie și că fie te mulțumești cu ce ai, fie viața va avea răbdare cu tine până înveți… dându-ți lecție după lecție.

Un semn clar al faptului că ne simțim inferiori este criticarea altor oameni. Dacă sunteți la acest nivel, nemulțumiți de voi și de lume, veți fi foarte interesați de o relație (sau măcar o aventură) cu cineva dintr-o categorie considerată superioară și sunt șanse mari să înșelați (dar nu o certitudine), pentru că este ca și cum vi se aruncă un teanc mare de bani (adică o valoare) – nu e ușor de refuzat. Dacă sunteți mulțumiți de voi (și se observă asta prin faptul că nu criticați – pentru cine nu face legătura, vă recomand „eul, umbra și proiecția”), este ca și cum aveți deja bani și nu credeți că merită să vă schimbați jobul pentru un salariu mai mare și să renunțați la acest job stabil pe care-l aveți acum, care are condiții foarte bune și care este destul de bine plătit la rândul lui.

Ar fi spre binele tuturor și, mai ales, al nostru să mai dezvoltăm câte-o abilitate pe care o apreciem la ceilalți și să mai scădem din standarde acolo unde nu contează. Și partenerul/a vă va mulțumi dacă încetați să-i cereți să fie perfect/ă. Dacă însă contează, vă invit să vă întrebați: e mai importantă relația sau acel lucru pe care-l cer? Sau, dacă vi se cere, e mai importantă relația sau orgoliul meu?

7 comentarii

  • Allisa spune:

    Mi-a placut mult de tot! Pana la un punct. Si cred ca stii care :( Spre final.

    • Sorin spune:

      Ca și cu iubirea, nu? – de la un punct încolo, când aflăm prea mult, tinde să nu ne mai placă :)

  • Allisa spune:

    Ne place iubirea oricand oricum! Nu imi place cand preiau ca fiind pentru mine niste lucruri…cu care nici macar nu sunt de acord. DAR faptul ca le simt ca fiind personale ma face sa cred ca totusi e ceva…:) pe care trebuie sa il gandesc. Desi daca ajung la concluzia de mai sus nu imi place…si atunci de ce sa ma apuc de treaba? :) are vreun sens? Cred ca nu totusi…:))

  • Estera spune:

    “Atunci de ce ne plac anumite persoane și nu altele? Pentru că ating o serie de criterii pe care noi le căutăm fără să fim conștienți. Sunt și unele de care suntem conștienți, dar au o pondere aproape neglijabilă.”
    de unde stii tu ca acele criterii constiente sunt neglijabile? e o generalizare? o concluzie bazata pe comportamentul majoritatii?
    e mai buna varianta daca majoritatea criteriilor sunt defapt constiente? nu iti mai formezi iluziile in acelasi fel sau capeti asteptari mai realiste?

    • Sorin spune:

      Sunt inconștiente pentru că, de obicei, nu știm de ce iubim o anume persoană. Dacă relația se încheie, vrem acea persoană înapoi, nu anumite comportamente. Adesea iubim persoane despre care toată lumea spune că sunt de neiubit. De exemplu, o femeie băută de soț. Nu știe de ce îl iubește, dar poate veni cu argumente dacă o întrebi: “este un om bun”, dar cine nu este. Nu este chiar un motiv suficient de bun să explice atracția. Mai mult, dacă citești “Jocuri pentru Adulți” de Eric Berne, afli până unde merge inconștiență noastră în relațiile cu ceilalți. Faptul că motivele iubirii sunt inconștiente fave dragostea mai puternică. Uneori o vrem așa pentru că ne place. Alteori doare și a înțelege ce, de fapt, iubim la celălalt ne poate ajuta să nu mai iubim acea persoană. Și, printr-un proces mai complex, să iubim pe cineva care ne mai fericiți.

  • Estera spune:

    nu m-ai inteles.. ce intrebam eu de fapt era cam asa:
    – ce se intampla daca alegerile sunt constiente? e mai bine asa? daca in fiecare relatie pe care ai avut-o, stii exact ce iti convenea si ce nu, ce te atragea si care era motivul pentru care erai cu persoana aia? daca in timpul relatiei tu stii deja asta..
    e preferabil sa te gandesti la asta, sa clasifici totul in mintea ta de la inceput, sa fii constient de tot? te ajuta sa faci alegeri mai bune, mai repede, decat daca te lasi purtat de val, indragostit, inconstient?

    • Sorin spune:

      Da :)
      Nu trebuie neapărat să fim conștienți, uneori viața este frumoasă oricum. Dar da, dacă suntem conștienți de ce anume ne supără și de ce anume ne face fericiți, vom putea alege din ce categorie să avem mai mult. Unii oameni pot crede că dacă îl cunoști prea bine pe celălalt nu te mai poate surprinde. Dar asta ar fi adevărat doar dacă nimeni nu ar evolua. Altfel putem descoperi lucruri, activități și moduri noi împreună prin care să ne oferim iubire.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.