Cabinet Psihoterapie
Uneori dragostea nu (mai) este împărtășită. Uneori iubim foarte mult, dar cealaltă persoană fie nu a fost de la început interesată de noi, fie și-a pierdut interesul pe parcurs. Vom trece, poate, prin acea perioadă în care facem tot posibilul să începem sau să refacem relația și, după un timp, obosim sau acceptăm că nu se poate. Și începe suferința detașării, a renunțării, a eșecului.
Și nu vrem să suferim. Vrem să ieșim cât mai repede din această stare. Ne străduim atât de tare să ne eliberăm de durere încât încercăm ambele ieșiri. O parte din noi acceptă că nu mai există nicio șansă și încearcă să depășească, să uite cât mai repede. O altă parte vrea să (re)facă legătura. Suntem prinși între aceste două tendințe și nu știm cum să facem să nu regretăm, cum să facem să scăpăm de durere și să obținem cel mai mult de la viață. Vedem filme unde personajele se împacă, „oare și nu ne-am putea împăca și noi?”.
După ce trece suficient timp și ne obișnuim cu ideea despărțirii sau a renunțării și deja folosim fraze ca „am trecut peste”, „nu mai simt nimic”, „nu mai îmi pasă” etc. mai apar momente în care ni se face iarăși dor, iar ne doare singurătatea și iarăși ne vine să mai sunăm să vedem… mai există vreo șansă? E normal. Este procesul ciclic, spiralat, al renunțării.
Există două moduri de-a iubi o persoană. Primul este cel în care ne iubim pe noi, celălalt este cel în care nu ne iubim pe noi. În primul caz, iubim o altă persoană cu mai multă detașare, decât în al doilea caz. Dacă alege să plece, ne va durea, dar nu atât încât să o manipulăm să rămână cu noi. Vom vrea să păstrăm relația, dar vom accepta și despărțirea cu sufletul împăcat. În acest caz, nu avem nevoie să învățăm cum să nu mai iubim persoana respectivă, pentru că iubirea nu va durea atât de tare. Apoi există celălalt caz.
Totul pleacă de la respingerea unor aspecte ale personalității noastre. Oamenii au o serie de nevoi, care sunt natural umane. Societatea și mai ales părinții pot cataloga satisfacerea unor nevoi ca fiind „rele”. Un exemplu ar fi să fim liberi, creativi și curioși precum copiii. În acest caz, trebuie să luptăm cu propria natură, ca să fim „normali”. Și atunci, când un/o partener/ă ne dă voie să ne manifestăm aceste tendințe frustrate, când le „normalizează”, când le consideră acceptabile, ne place foarte mult de el/ea. Când suntem singuri, în virtutea educației, partea din noi matură decide că partea imatură greșește și astfel noi nu ne acceptăm și nu ne iubim pe deplin. Dacă, însă, cineva îi dă dreptate părții imature, în așa fel încât partea matură să fie de acord, atunci atingem un echilibru interior, atunci suntem mulțumiți că suntem noi, atunci îndrăznim să ne acceptăm și să ne iubim. O iubim și pe cealaltă persoană și vrem să fim una cu ea: vrem să fim două jumătăți care să formeze un întreg. Vrem ca ea să fie acea parte din noi care critică, tocmai pentru că este mai tolerantă decât noi înșine, tocmai pentru că acceptă ceea ce nouă nu ne place la noi. Vrem să înlocuim criticul mușcător din noi cu unul mai blând.
Dacă celălalt/cealaltă pleacă, dacă partea blândă pleacă și rămânem iar cu partea din noi care ne critică, durerea este imensă. Ajungem să ne rănim, să ne desconsiderăm, să ne criticăm, că am greșit, că nu merităm, că viața e grea, că vom rămâne singuri etc. Intrăm iarăși în gura lupului. De aceea, când ne acceptăm imperfecțiunile, când ne iubim chiar când alte persoane nu ne aleg pe noi ca fiind cele mai importante persoane din viața lor, durerea este tolerabilă.
Prin urmare: cum să nu mai iubim o persoană? Este important să descoperim ce anume iubeam la noi (mai mult) atunci când eram cu el/ea. Să înțelegem că ceea ce am iubit la noi cât am fost în relație chiar merită iubit. Faptul că nu mai avem relația, nu înseamnă că nu mai merită iubite acele aspecte din noi, ci că am rămas printre puținii care le apreciem. Suntem printre puținele persoane care ne iubesc. Nu sună foarte bine, dar măcar noi să ne fim aproape, măcar noi să ne oferim iubire și alinare. Pentru că, de meritat, o merităm cu siguranță! (vom discuta și asta la un moment dat)
Desigur, sunt șanse mari să avem gânduri precum „am fost mai sincer cu ea și de aceea m-a părăsit. N-ar trebui să mai fiu la fel de sincer data viitoare”, dar sunt șanse mari să percepem distorsionat realitatea. Dacă am fost, într-adevăr părăsiți pentru ce am spus, poate modul cum am spus sau momentul în care am spus a contribuit la complicarea lucrurilor. Poate nu sinceritatea este problema. Pe de altă parte, dacă am vorbit despre noi în cel mai cald, deschis și atent mod posibil, și relația tot s-a încheiat, înseamnă că nu eram compatibili unul cu celălalt. Putem doar să ne bucurăm că am putut clarifica acest lucru, că am ieșit din iluzie, mai devreme decât mai târziu. Pe de altă parte, dacă ceva sincer pe care-l spunem despre noi, nu prea dă bine în general, poate ar trebui să luăm în considerare o schimbare de comportament sau să ne pregătim pentru o schimbare de mentalitate.
Dacă ne place că cineva este glumeț, este pentru că și noi vrem atenția și reputația de a face oamenii să se simtă bine, pe care le are acea persoană. Ne plăcea relația pentru că, fiind iubitul/a nostru/noastră, prin asociere și noi primeam atenție. Acum suntem iar în umbră și ne displace. Am redevenit neimportanți. Dacă ne place o persoană că este sexy, este aceeași poveste: ea/el este văzut/ă și, prin asociere, suntem văzuți și noi, suntem valorizați și noi. Toate aceste iubiri, în care dragostea de altul înlocuiește, în loc să acompanieze, dragostea de sine semnalizează acele aspecte ale personalității noastre care ne împiedică să fim fericiți.
Prin urmare, când durerea este mare în urma unei despărțiri, este pentru că noi ne desconsiderăm foarte tare. Dacă suferim foarte mult după o persoană este pentru că, odată cu ea, am pierdut și niște avantaje cărora nu doream să le dăm drumul. Știu că aceste lucruri nu sunt conștiente și că vă veți opune să murdăriți imaginea acelei persoane minunate cu interese egoiste. Știu că nu sună romantic ce vă spun. Dar există un romantism pre-realist și unul matur, post-realist. Nu vă pierdeți romantismul dacă acceptați realitatea, doar îl ancorați mai bine de ea. Nu sunteți niște persoane groaznice dacă doreați să vă satisfaceți anumite nevoi frustrate în relație. Despre asta este vorba! Satisfacerea nevoilor duce la fericire!
Prin urmare, identificarea nevoilor care au fost satisfăcute în relație și care acum sunt iar frustrate, dacă ați găsi noi modalități de a le aborda, v-ar ajuta să depășiți dragostea de respectiva persoană.
– Vreți să spuneți că, atunci când ceva nu merge, neapărat la mine este problema?
– Nu. La dvs. este soluția!