In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Credințe False – Ne dăm seama dacă cineva ne iubește după cum se poartă

Cum știm că cineva ne iubește? Pentru că se poartă cu noi într-un anume mod, nu-i așa? Pentru că ne spune anumite cuvinte, pentru că alege să rămână lângă noi, pentru că vrea să ne atingă și să fie atins(ă) de noi, pentru că ne privește într-un anume fel… Dar cum știm că acestea sunt semne de dragoste și nu de altceva? Că de știut știm sigur. Chiar și cei care se prefac, cum de știu ce comportamente să imite? Toată lumea cunoaște, deci, aceste semne, aceste comportamente ale dragostei. Cum așa?

Copilul nu se naște cu ele, vă asigur. Un copil va mângâia și va lovi cu același zâmbet pe față. Și mami îi spune „nu ne lovim, ne mângâiem, da? bravo!”. Și astfel copilul învață ce-i place celuilalt. Sunt aceste comportamente standard, peste tot în lume (cum ar fi mângâiatul) care exprimă faptul că ne e drag de cineva. Dar, după aceste comportamente standard, sunt o mulțime de alte comportamente care sunt specifice și prin prisma cărora interpretăm inadecvat realitatea.

De exemplu, copilul care a înțeles treaba cu mângâierile, se face puțin mai mare și-și vede părinții certându-se și, apoi, într-un moment critic, tatăl îi dă o palmă mamei. După ce se liniștesc apele, părinții se apropie de copil care a văzut tot și-i spun o frază menită ca el să nu creadă că ei se vor despărți: „așa se mai iubesc mami și tati, uneori”. Ce înțelege copilul? Că a-ți bate nevasta e o formă de iubire, nu? Copiii nu văd lucrurile în perspectivă. El oricum nu se gândea că părinții se despart pe la 3, 4, 5 ani, dacă nu-i ziceau ei. El nu concepe consecințe, lumea e magică pentru el. Dacă Moș Crăciun, care este supraponderal și mai are și un mare sac cu jucării (în care încap jucăriilor tuturor copiilor) intră pe gaura cheii sau pe furtunul de la hotă… vă închipuiți că neuroneii lui drăgălași nu vor înțelege că unele moduri de iubire produc bucurie și altele durere, nu vor selecta între așteptări realiste și nerealiste din partea celuilalt semnificativ și nu vor înțelege că a lovi pe cineva îl face să se îndepărteze.

Copilul, de altfel, învață cele mai multe lucruri despre relația de cuplu de la părinți. Foarte mulți copii ai unor părinți singuri sau ai unor părinți care nu s-au înțeles, nici nu se gândesc la căsătorie. Au văzut ce înseamnă să fii prins în capcana nefericirii și să nu poți pleca și vor să fie siguri că nu trec prin asta. Am întâlnit o persoană care spunea că cheia în a ține un bărbat aproape este să te faci tot timpul că pleci, să-ți sară foarte ușor muștarul și să-i acorzi puțin timp împreună ca să i se facă dor de tine. Și cu siguranță asta chiar funcționează pentru unii bărbați – pentru cei speriați de intimitate, pentru cei care se tem atât de tare să nu sufere din iubire, încât mai bine nu o experimentează. La fel de speriate de intimitate sunt și femeile care încearcă să-i țină. Este securizant și pentru ele, întrucât, fiind mereu la un pas de despărțire, nu-și fac griji că ar putea cădea în capcana nefericirii de care vorbeam mai devreme. Mai mult, amândoi simt că celălalt este greu de prins (ceea ce este adevărat, e greu să rămâi în relații cu ei) și, ca orice pescar care a prins un pește dificil, se simte mai valoros decât ceilalți pescari. „Relația ta e ușoară! Și mamaia poate s-o facă. Dar ia uită-te la a mea. Trei să fii expert s-o ții pe-a mea. Trei să știi să apeși toate butoanele la exact momentele potrivite, altfel o pierzi. Asta relație adevărată!”

Și mai e ceva, într-o relație obișnuită ai momente de lâncezeală. Te vezi în fiecare zi, ți-ai discutat copilăria, visele de viitor, suferințele și plăcerile, discuți poate în fiecare zi ceva important care s-a întâmplat la serviciu, dar rămân din ce în ce mai multe spații goale, în care nu mai ai ce să faci unul cu celălalt. Pentru cine este sigur de relație, aceste spații goale nu înseamnă nimic, sunt momente în care poate să se uite la televizor sau să facă ceva singur/ă. Pentru cine este nesigur de relație, aceste spații goale sunt sursă masivă de neliniște și trebuie să facă ceva în ele să-l țină pe celălalt activat. Îi va tot propune ieșiri, activități împreună, ceva să fie ocupați. La început este fun, dar după o vreme, celălalt se va simți sufocat.

Aici am zis ceva ce ar putea fi contrazis. Adică unii dintre voi vor spune: „mie îmi place să fac totul / foarte multe cu celălalt, dar sunt sigur/ă și de relație. Nu mă gândesc că ne-am putea despărți, dar îmi place mai mult să fac lucruri cu el/ea”. Lucrurile stau așa: „prefer să fac lucruri cu altcineva” înseamnă „nu-mi place să stau singur/ă”. Ce înseamnă a fi singur? Înseamnă a fi cu mine. Dacă mie nu-mi place să fiu cu mine, dacă eu nu mă vreau, nu pot să mă aștept, realist vorbind, să mă vrea altcineva. Conștient voi crede că da, dar inconștientul are idei mai fixe. Ce fac atunci când nu-mi place de mine? Caut să stau cu oameni care mă plac, pentru că atât timp cât ei mă plac, înseamnă că sunt demn de a fi plăcut și pot să stau și eu cu mine. (pe de altă parte, dacă stau foarte puțin cu celălalt este tot un semn că nu mă plac și că n-am încredere în relație, doar că nici n-am curaj să cer)

Dovada acestui lucru este că majoritatea oamenilor, când vorbesc cu alți oameni, o fac pentru a li se da dreptate. „Nu-i așa că am acționat corect? Nu-i așa că am zis corect? Nu-i așa că am făcut sau suportat ceva greu? Nu-i așa că merit și eu iubire?” Nu folosim aceste fraze, dar vă invit să ascultați ce spun oamenii în următoarea convorbire pe care o aveți. „Uite ce-a făcut aia” înseamnă „ea nu e deșteaptă ca noi doi, că, dacă era, nu mai făcea respectivul lucru” – în consecință „nu-i așa că noi doi suntem deștepți?”. „Să vezi ce mi s-a întâmplat azi” înseamnă „astăzi am făcut față unei provocări și, drept urmare, sunt convins că merit aprecierea ta. Am să-ți și spun ce-am făcut, ca să poți să mi-o oferi. Nu-i așa că m-am descurcat? Nu-i așa că sunt mai bun ca alți oameni? Nu-i așa că merit iubire?”

Vă recunoașteți? Că dacă da, sunt convins că următorul vostru gând a fost „vai, trebuie să mă opresc din a face asta.”, „eu nu fac așa” sau „eu nu o să mai fac așa?” Nu-i așa că v-a venit fie să vă corectați, fie să vă asigurați că voi sunteți de partea „corectă”? Nu vă faceți griji, toți facem asta și vom continua să facem asta. E în regulă. Mai grozav este să înțelegem că pentru diferiți oameni „corect” înseamnă lucruri diferite și să ne asigurăm că ne-am propus să nu încântăm pe toată lumea.

Am divagat puțin, dar am văzut un comportament specific de dragoste, pe care unii oameni îl consideră general. Iar acești oameni care îl consideră general, specialiștii în a menține relații greu de susținut, ne învață și pe noi ce să facem. Și, evident, se află în iluzie când cred că este ceva ce merge cu toată lumea. Aceste tehnici funcționează doar pentru grupul celor cu frică de intimitate. Alții vor vrea mai puțin suspans și mai multă iubire, pentru că sunt pregătiți pentru ea și sunt dispuși să riște suferința din dragoste: de la abandon la înșelat.

Pe acest tipar se bazează această credință falsă, cum că noi știm ce reprezintă anumite comportamente. Credem că dacă pentru noi a nu-l/o suna înseamnă că suntem supărați și așteptăm să ne sune înapoi să ne împace, același lucru înseamnă și pentru ceilalți. Noi nu-i spunem prin ce trecem, dar așteptăm să se prindă, să ne citească gândurile și chiar ne enervăm dacă nu este „intuitiv/ă”. Dar n-ar avea de ce să aibă această intuiție, pentru că el/ea nu a asociat tăcerea cu supărarea. Poate lui/ei chiar îi convine această liniște, că poate cu asta a asociat relația de cuplu: acea relație în care nu mai ești asaltat/ă cu întrebări și acceptat/ă așa cum ești.

Un alt comportament pasibil de a fi interpretat inadecvat constituie interesele separate ale unuia din parteneri. Să zicem că el se întâlnește des cu băieții. Fata se simte pe locul doi. „Am impresia că ar vrea să stea cu ei mai mult decât cu mine” și se ajunge la a-l pune să aleagă. Interpretarea neadecvată este această clasificare. La un anumit moment dat, orice este mai bun decât orice altceva. Un film, o reclamă, o mașină pe stradă poate fi mai interesantă decât partenera/ul. Atenția noastră nu poate sta într-un singur punct la nesfârșit. În diferite momente, diferite lucruri sunt importante pentru noi. N-ai de ce să te compari și nici nu ai cu ce să te compari. Nu există o scală, există doar două poziții: lucrul care mă interesează și restul lucrurilor. Iar lucrul care mă interesează se schimbă la fiecare câteva secunde. Nici noi nu suntem în centrul atenției noastre decât din când în când. Dacă vrei mai mult timp cu partenerul, cere-i asta pur și simplu. Și ca să-i trezești interesul, oferă-i și ceva la schimb pentru atenția pe care ți-o oferă, ceva motivant. Nu se întâmplă oricum? Caută alt partener. Nu confunda scopul cu mijlocul! Scopul tău este să fii apreciată, privită, iubită. A fi cu X sau cu Y, nu este un scop, ci un mijloc prin care îți atingi scopul de a fi apreciată, privită, iubită. Dacă nu-ți atingi scopul suficient prin mijlocul respectiv, deși ai făcut eforturi în această direcție, schimbă mijlocul.

Cititul gândurilor sau folosirea „intuiției” este, de obicei, ceea ce duce la această credință falsă. Ne așteptăm fie ca celălalt să știe ce gândim și să și acționeze în această direcție – ca un bebeluș care așteaptă ca mama să-i citească gândurile și să-l hrănească sau să-i schimbe scutecul (că aici are și baza această credință), fie ne așteptăm că noi știm să citim gândurile altora. Dacă trece cineva gânditor pe lângă noi și nu ne vede când îl salutăm, noi știm sigur că ne-a văzut dar nu vrea să vorbească cu noi că este supărat. Dacă suntem setați să facem oamenilor pe plac, ne vom duce la el și ne vom cere scuze pentru tot felul de lucruri pentru care ne-am gândit noi că e supărat. El spune „a, nu, mă gândeam în altă parte”, dar tu știi că de fapt îi este rușine să-ți zică și-ți ceri și mai tare scuze. Dacă ești setat să crezi că oricum nu poți face pe plac altora (c-ai avut părinți pretențioși), atunci te porți și tu urât cu el, să-i arăți că tu nu te simți vinovat/ă și că nici tu nu-l plăceai oricum. În prima situație celălalt se simte aiurea că nu te-a văzut (și ai câștigat, că simte ce-ai simțit și tu), în a doua situație se simte aiurea că următoarea dată când te vede și te salută îl vei întâmpina cu „ah, acum mă vezi?”. Fiindcă tu te simți aiurea, n-ai cum să nu-ți dorești să se simtă și celălalt aiurea. Dar tu te simți desconsiderat ca urmare a propriilor tale gânduri, a interpretărilor, nu a realității. Dacă ai ști de la început că celălalt chiar te place, dar era absorbit în gânduri, nu te-ai mai simți în niciun fel și nu l-ai pune nici pe el să-ți plătească. Și dacă ar fi să crezi că nu e supărat pe tine și el totuși chiar este, tot ce ai pierdut este o săptămână sau o zi sau o oră de griji în plus (depinde când te clarifici). Nu sună așa rău, nu? „Hei, este a doua oară când te salut și nu-mi răspunzi, mă eviți?” „Da” „În regulă, mulțumesc.” sau „Obișnuiai să nu mă eviți și-mi plăcea mai mult așa. Cum am putea să ne salutăm (sau întâlnim) iar?” Punând întrebarea în acest fel, nu insistăm inutil asupra a ceva ce s-a întâmplat, care oricum nu mai poate fi șters, ci ne-am concentra asupra unei soluții, reparații și/sau măsură de prevenție. În felul acesta nu trebuie să îndurăm umilința „greșitului”, ci să experimentăm egalitatea adulților care transmit informații în vederea soluționării unei probleme.

Dacă vă este greu să puneți întrebări, până vă faceți curaj să le puneți, puteți doar să nu credeți că știți ce gândește celălalt. Gândiți-vă că motivul cel mai probabil pentru care cineva are un anume comportament nu are legătură cu voi. Cel mai probabil, o persoană vă ignoră pentru că nu v-a văzut sau pentru că vă încurajează să nu fiți prieten/ă cu ea. În ultimul caz, dacă nu e vorba de o fată frumoasă cu nasul pe sus, atunci e o persoană dusă (antisocială) care vă face un serviciu că nu vă lasă să vă împrieteniți cu ea. Mulțumiți-i în gând și mergeți mai departe. Dacă e o fată frumoasă… îmi pare rău pentru voi. Dar continuați să le salutați că, cine știe, poate una răspunde. Eventual puteți umbla și la modul în care salutați. Dacă obișnuiați să le salutați cu claxonul, vă pot spune că n-am văzut multe alergând după mașină să-și lasă numărul de telefon.

Și cam asta este concluzia. De fiecare dată când credeți că știți că celălalt sau cealaltă este supărată pe voi, că vă consideră mai puțin importantă decât meciul, că își bate joc de voi cu nu știu ce lucru drăguț pe care l-a făcut, că vrea doar sex sau doar bani, și orice altă idee dureroasă, întrebați direct și comportați-vă ca și cum el sau ea spune doar adevărul. Dacă vă minte, nu e problema voastră, ci a lor. Dacă ea e supărată pe mine și eu o întreb și ea zice că nu e… asta e! Asta a fost șansa ei să-mi spună ce nu-i convine, mai are una când se hotărăște, până atunci eu mă fac că plouă și-mi urmăresc nevoile. Dacă nu e fun să fiu cu ea, fac ceva singur sau cu prietenii. Nu mă străduiesc să repar o problemă pe care ea nu o recunoaște, pe de o parte fiindcă e foarte complicat și, pe de alta, că o învăț așa, să-mi toace nervii. Mai bine o recompensez atunci când comunică. Și, ca ultimă idee, aș vrea să repet: nu confundați mijlocul cu scopul. Eu îmi fac relația ca să fiu eu fericit. Fericirea celuilalt ține de el/ea.

1 comentariu

  • Allisa spune:

    Foarte frumos! Si cat ma regasesc in acest articol! :)))) Inca muncesc la asta, sa nu presupun ca toata lumea e contruita dupa chipul si asemanarea mea, ca oamenii se afla in aceeasi stare de bucurie/tristete/erotica/melancolica deodata cu mine precum si nici in acelasi stadiu romantic. :) Dar da, foarte folositor articolul! Multumesc.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.