In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Credințe False – Dacă nu mă iubește X, sunt de neiubit

Am fost toți acolo: despărțire, suferințe, ce ne facem?… Și nu este prima oară când ni se întâmplă. E clar! Nu putem fi iubiți! Nu merităm să fim iubiți! Nu va merge nicio relație! O să rămânem singuri!

Degeaba ne spun ceilalți „nu este așa”, „vei vedea că vei găsi pe altcineva”. Nimic nu ne ușurează suferința și nici nu vrem să ne fie ușurată. Dacă ar fi să căutăm ceva, am căuta o modalitate de a-l face pe celălalt să vadă cât ne face să suferim și să ne accepte înapoi. „Uite cât mă faci să sufăr! Fii iarăși cu mine ca să-mi treacă! Nici nu trebuie să mă iubești. Dacă ți-e milă, mi-e suficient!” Ooups! Am zis eu asta?

Da, suntem atât de disperați uneori, încât suntem dispuși la orice pentru a fi iubiți. Și este normal, având în vedere că ea este singura persoană a cărei dragoste contează! Dacă de aprecierea ei depinde cum mă voi vedea de acum înainte! Dacă de ea depinde câtă atenție merit, dacă ies cu fruntea sus în lume sau umilit. Toată valoarea mea depinde de acest moment și de această persoană! Voi ține cu dinții, voi încerca să o manipulez, să o vrăjesc că m-am schimbat, să-i promit luna de pe cer, voi încerca, poate, să o ameninț, să o impresionez prin răceala și duritatea mea, prin pisicismul meu (mai frecvent dacă sunt fată), să o fac geloasă, să-i cumpăr ceva, să-i ofer ceva (o călătorie, de exemplu) despre care vorbeam demult, doar-doar se va răzgândi și-mi va mai da o șansă.

Nu toate încercările de împăcare au la bază acest mit, doar cele la care simțim că se apropie sfârșitul lumii. Și într-un fel chiar se apropie. Într-un fel chiar murim. Motivul pentru care ne este atât de greu să lăsăm să se destrame unele relații care nu merg, este că fac parte din identitatea noastră. Ne definim pe noi în raport cu persoana respectivă. Este același motiv pentru care pierderea unui job poate fi devastatoare. Eu sunt iubitul lui X și este foarte bine să fii iubitul cuiva, pentru că societatea valorizează asta. Este nasol să nu fii într-o relație, pentru că societatea desconsideră singurătatea.

Pe de altă parte, nu doar relația în sine contează, ci și relația cu X. La rândul ei, X este văzută bine de prietenii mei și de societate. Dacă eu am reușit s-o cuceresc pe X, înseamnă că și de capul meu este ceva. Sunt demn de aprecierea celorlalți, sunt mai valoros decât atunci când eram singur. Dacă o pierd pe X oamenii ar putea să creadă că eu, de fapt, nu sunt atât de valoros pe cât credeau. Se pare că X n-a vrut să stea atât de mult cu mine, o ști ea ceva! Pe de altă parte, dacă o manipulez pe X să rămână cu mine, ceilalți nu vor ști cum am făcut (și poate nici nu le va păsa) și tot mă vor aprecia. Pentru că identitatea mea de „iubitul lui X” este o identitate mai cool și mai valorizată social decât „single”.

Unii poate vor spune, „pe mine nu mă interesează ce spune lumea, pe mine mă interesează să fiu cu X! Aș fi cu ea și pe o insulă pustie, unde nu m-ar vedea nimeni!” Este, însă, o naivitate să trăiești între oameni și să crezi că ceilalți nu te influențează. Faptul că vorbești o anumită limbă, faptul că porți haine specifice sexului sau grupului din care faci parte toate țin de influența socială. Cu siguranță încercăm să le facem pe plac celorlalți, altfel ne vor marginaliza sau ne vor închide. Mai mult, este natural să ne întrecem unii cu alții. Ce mașină ai tu? Ce job ai tu? Cât câștigi? Cine este partenerul/a tău/ta? De unde îți cumperi tu hainele? etc. Identitatea noastră are multe elemente și noi încercăm să fim câștigători în toate, dacă se poate. Cu siguranță bărbații cu femei mai frumoase și femeile cu bărbați mai… frumoși, inteligenți și cu bani sunt văzuți/văzute ca fiind mai valoroși/valoroase.

Și nu doar în fața celorlalți creștem în valoare, ci și în proprii noștri ochi. Acum că mă confirmi și tu, am și eu o părere mai bună despre mine, mă îndrăgesc mai mult. Mă vad mai valoros decât speram. Și doar dragostea ta contează pentru că m-am obișnuit deja cu dragostea celorlalți. A ta face diferența. Datorită ție mă simt bine și, când vei pleca, mă va durea rău. Dacă rămâi prea mult, însă, mă voi obișnui și cu dragostea ta și voi căuta o alta care să facă diferența. Pentru că golul nu se umple decât temporar și apoi părerea scăzută pe care o am despre mine se ridică iar la suprafață. Și iată ce mă face să vreau să trăiesc la extrem (pe lângă scenariul de viață din Analiza Tranzacțională, la care nu ne vom referi acum): valoarea mea este demonstrată doar când cuceresc sau re-cuceresc.

Dacă nu ieșim din jocul ăsta de-a demonstratul, dacă nu învățăm să ne acordăm valoare permanent, relațiile se vor sfârși prost (sau, cel puțin, vor fi dureroase frecvent). Pe de o parte pentru că dusul pe marginea prăpastiei (aproape de despărțire) a relației, chiar dacă inconștient, pentru a obține bucuria reîmpăcării și reconfirmării o va face să cedeze. Pe de altă parte, pentru că oricum scopul este singurătatea și ajungerea la acea concluzie pe care ne-am străduit atât s-o demonstrăm greșită, dar pe care o știam în sufletul nostru că este corectă: că, până la urmă, nu suntem atât de valoroși, că nu suntem demni de a fi iubiți! – demonstrarea scenariului de viață.

Prin urmare, durerea mare pe care o avem când X nu ne mai iubește ține de scăderea valorii în proprii noștri ochi. Când pierdem pe cineva prețios și noi suntem supărați pe noi. Adică nici noi nu ne mai iubim. Și, în consecință, aproximăm corect: despărțirea ne face de neiubit. Această concluzie, însă, nu este nouă, ci ceva ce deja știam și tot încercam să invalidăm, fie cucerind multe persoane, fie stresând-o și recucerind-o pe aceeași. Și cu toate acestea, concluzia revine. Și va tot reveni dacă vom căuta să citim brandul de pe tricoul nostru (valoarea noastră reală) prin toate oglinzile aburite din jurul nostru (aprecierile celorlalți), în loc să ne uităm direct la tricou.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.