In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Cine suntem noi?

Adesea răspunsul pe care îl dăm la această întrebare este o caracteristică a noastră – profesia, sexul, vârsta, valorile sau orice caracteristică de apartenenţă la un grup – evitând, astfel, să ne gândim la sensul ei real. De exemplu, eu mă pot defini ca psiholog, bărbat, român, dar acestea sunt doar caracteristici ale mele şi nu esenţa mea. Eu nu sunt psiholog, aceasta este doar profesia mea; eu nu sunt bărbat, acesta este doar sexul meu; eu nu sunt tânăr, aceasta este doar vârsta mea, eu nu sunt… asta (arătând la corpul meu), acesta este doar corpul meu; eu nu sunt inteligent, să zicem, ci posed o abilitate deosebită de a jongla cu informaţii; eu nu sunt Sorin, acesta este doar numele meu; eu nu sunt beat sau obosit, să zicem, aceasta este doar starea în care eu mă aflu; eu nu sunt singur, să zicem, aceasta este doar situația în care eu mă aflu; eu nu sunt trist sau furios, să zicem, ci aceasta este emoția pe care eu o simt; eu nu sunt român, ci m-am născut în regiunea în care mi s-a dat acest calificativ; eu nu sunt un om cinstit, ci acestea sunt valorile mele şi tot aşa. Și atunci… cine sunt eu?

Desigur, este util să folosim fraze precum „sunt sincer”, dar este la fel de util să ne dăm seama că acestea au ca scop doar fluidizarea discuției și nu să ne asociem cu sinceritatea. Pentru că și sinceritatea, ca orice altceva pe lumea asta, este și bună și rea. Aceste confuzii se fac încă de la începutul vieţii, din copilărie, de pe la vârsta violet (vezi articolul cu Nivelurile Conştiinţei), când apare limbajul. Ele sunt necesare atunci, mai ales că mintea unui copil nu poate ajunge la esența întrebării „cine sunt eu?”. Dar, mai târziu, această asociere cu tot felul de valori, gusturi și trăsături de personalitate, pot acționa ca un blocaj în evoluția noastră. Dacă spun „sunt timid” de exemplu, în loc să recunosc adevărul că „mă comport timid”, sunt șanse mari să mă lipesc de timiditatea mea și să nu vreau să-i dau drumul, deși văd că a fi timid clar nu-mi satisface nevoile. Și atunci dau vina pe viață, pe Dumnezeu, pe părinți, pe oricine, astfel încât eu să-mi păstrez comportamentul care nu-mi mai servește (dar mi-a servit în copilărie, altfel nu l-aș fi avut), adică să păstrez ceea ce eu cred că este identitatea mea. Mă plafonez cu „aşa sunt eu, n-am ce-i face!” şi mă scutesc de efortul schimbării. Şi, astfel, trăiesc o nefericire justificată, în loc să trăiesc o fericire nejustificată!

Şi iată-ne la esenţa întrebării. Cine sunt eu? Cu siguranţă eu nu sunt ceea ce văd sau observ la mine. De exemplu, mașina mea este ceva ce văd din exterior. Este clar că eu nu sunt mașina mea, pentru că o văd din afară. Pe mine nu mă pot vedea din afară. Mă pot gândi ce părere au alții despre mine, dar nu mă pot vedea în mod direct din afară. Din simplul motiv că eu sunt cel care privește. Este clar că dacă eu privesc, dacă eu sunt subiectul, ceea ce văd nu sunt eu, ci doar un obiect pe care eu îl văd. Mașina mea este văzută din exterior de către mine, deci eu sunt în afară, privind. Așa cum ochiul nu se poate vedea pe el însuși, nici eu nu mă pot vedea pe mine. Nu pot vedea subiectul privitor. Orice văd este un obiect privit. Iar obiectul privit nu poate fi și subiectul privitor. Mai încerc o explicație: eu te văd pe tine, pentru că eu sunt aici și tu ești acolo. Dar nu aș putea să mă văd pe mine, pentru că nu pot fi și aici și acolo. Eu nu pot fi decât cel ce privește, cel ce cunoaște și nu și obiectul cunoscut.

Dacă eu sunt subiectul cunoscător și nu și obiectul cunoscut, atunci eu nu pot fi corpul meu, pentru că eu îmi pot cunoaște corpul, iar ceea ce poate fi cunoscut nu este subiectul cunoscător. Eu nu sunt gândurile mele, pentru că eu îmi pot observa și cunoaște gândurile și, deci, gândurile sunt în exteriorul meu. Eu nu sunt emoțiile mele, pentru că eu îmi pot cunoaște emoțiile și, deci, ele sunt în afara mea. Eu nu sunt stările mele, pentru că şi ele pot fi cunoscute, adică văzute din afară. Eu nu sunt nici măcar acţiunile mele, intenţiile mele, faptele mele, pentru că şi ele pot fi observate din afară. Eu sunt doar cel ce observă, cunoscătorul, martorul.

La această informaţie am ajuns şi eu cu dificultate, inspirat din cărţi precum Fără Graniţe de Ken Wilber şi prin practică susţinută.

Observatorul, în sine, nu are nicio caracteristică, el doar observă ceea ce i se asociază. El nu este timid, nu este hoț, nu este bun, nu este nebun, nu este rău, nu este bărbat, nu este femeie, nu este bătrân, nu este tânăr, acestea sunt caracteristicile corpului și ale personalității. Dar corpul și personalitatea noastră pot fi observate, deci ele sunt în exteriorul nostru. Prin urmare, puteți schimba orice la voi, tot voi veţi rămâne. Chiar dacă ajungeţi să vedeţi lumea altfel, pe măsură ce mintea devine mai complexă, asta este pentru că o vedeți prin niște ochelari mai clari, dar cel ce privește prin ochelari, observatorul, rămâne neschimbat.

Tocmai că este atât de greu de identificat, tocmai că nu poate fi găsit în interiorul nostru, copiii și oamenii caută ceva despre care să zică „eu sunt asta”. Și nu, nu poate fi găsit, pentru că dacă îl găsești este în exteriorul tău, iar ceea ce este în exterior nu ești tu. Tu ești cel ce găsește și nu obiectul găsit. Sau tu ești cel ce caută și nu obiectul căutat. Când te cauți pe tine, deja te îndepărtezi de tine. Desigur, dacă nu te cauți, cu siguranță nu te vei găsi. Și este normal ca, într-o primă fază, să te cauți într-un exterior intern, mental. Dar ca să vă găsiți, nu trebuie să vă căutaţi dinamic, ci doar să permiteţi descoperirii să se întâmple, trebuie doar să vă observați mintea sau spaţiul interior, consecvent și susținut.

Despre utilitatea acestei informații cred că v-ați convins: evoluția și, în urma ei, fericirea. Este mult mai ușor să-ți schimbi viața când știi că tu nu ești timid, ci doar așa erai obișnuit să abordezi lumea; că tu nu ești tristețea însăși, ci doar treci printr-o stare; că nu îți displace un anumit comportament („n-aș putea să fac așa ceva”), ci doar că l-ai asociat cu ceva negativ. Tu ne ești ce văd alții la tine, ci doar cel ce observă. Și poți observa cât de înțepenită și nesatisfăcătoare este viața ta sau poți observa cum emerg schimbări, nu neapărat radicale. Poți observa cum accepți viața sau cum te pui de-a curmezișul ei. Poți observa reacția ta obișnuită atunci când te enervezi și poți observa reacții noi. Cel ce declanșează acțiunea nu suntem doar noi, este un cumul de factori individuali, sociali, materiali etc., dar, în cele din urmă, noi suntem cei care asistă la spectacolul vieții. Este viaţa ta ceea ce vrei să vezi sau vrei să vezi nişte schimbări?

1 comentariu

  • Allisa spune:

    Foarte frumos, am citit si recitit. Si concluzia “mea” :))) (stati sa zambesc ca trag o concluzie desi sunt departe de orice aprofundare :) ) este ca suntem cu totii minunati, bineinteles atunci cand ne vom da seama cine/unde suntem, si ca putem sa lucram la ce vede lumea, ca sa creada si lumea exterioara ca suntem minunati, dar ca aceste exterioare la care avem de lucrat sunt de fapt “usor” de indreptat…si nu ne reprezinta, doar sunt acolo undeva…dar noi, noi suntem minunati cu totii…


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.