Cabinet Psihoterapie
În viață ne naștem cu nevoi. Nu este vina noastră! Este cruda realitate! Avem nevoie să mâncăm, să ne odihnim, să ne simțim în siguranță, să fim apreciați de ceilalți, să fim respectați etc. O mentalitate sănătoasă ar fi că noi suntem singurii responsabili de satisfacerea lor și, deci, că trebuie să le acordăm atenție și timp.
Unii dintre noi, însă, am crescut cu ideea că trebuie să ne pese de ceilalți mai mult decât de noi înșine. Pentru noi este important să le facem pe plac celorlalți. Ne bucurăm când suntem considerați: gazde bune, prieteni buni, copii buni, angajați buni, cetățeni buni etc. Ne dorim foarte mult să facem bine și să primim bine. Când cineva pare că are nevoie de ajutor, nici măcar nu-l lăsăm să ceară (că știm cât de greu ne este și nouă să facem asta), ci imediat încercăm să-l sprijinim: „pari supărat, ce se întâmplă? vrei să te ajut cu ceva?”
Și este minunat că facem asta! Este minunat să avem grijă unii de alții, este minunat că ne pasă, că suntem disponibili și, adesea, primim și noi ajutor și grijă din partea celorlalți și ne este bine și nouă! Dar ce se întâmplă dacă nu avem chef sau resurse să fim „oameni buni”, dar nu putem să ne oprim?
Problema cea mai importantă pe care o avem aici (pe lângă problemele celorlalți) este că, deși suntem atât de grijulii cu persoanele care ne cer atenție, o neglijăm pe cea care depinde cel mai mult de atenția noastră: noi înșine. Uneori suntem atât de prinși de nevoile și frustrările celorlalți, încât nici măcar nu știm care sunt nevoile noastre.
În general facem asta pentru că ni se pare că nevoile noastre nu sunt importante. Tu ai nevoie de raportul ăsta și eu am nevoie să stau degeaba. Cu siguranță raportul tău este mai important! Cum să stai degeaba? Auzi! Când este treaba altuia de făcut? Chiar așa, cum de nevoia mea de odihnă psihică, una dintre cele mai importante nevoi umane, a devenit atât de puțin valorizată? Desigur, dacă nu-ți fac ție raportul remușcările mă vor împiedica oricum să mă relaxez. De aceea am nevoie de multă practică. După ce spun „nu” iar și iar și văd că nu se întâmplă nimic prăpăstios, voi începe să mă obișnuiesc cu ideea. Este adevărat că s-ar putea să am și eu nevoie de ajutor mai târziu, dar sunt șanse mari să descopăr că, chiar și dacă nu mă ajută nimeni, tot am mai mult timp liber și mai puțin stres. „Dar cum aș putea să-i spun <<nu>>? Ce fel de prieten aș fi?” „Ai fi un foarte bun prieten cu tine însuți!”
Repet, este minunat să-i ajutăm pe ceilalți să-și satisfacă nevoile, doar că imediat ce ni le satisfacem sau le negociem pe ale noastre. Și noi avem dreptul să trăim! Și noi suntem importanți! Și cum ar putea să ne vadă altcineva ca importanți, dacă nici noi nu ne vedem așa? Cum am putea să primim atenție, când nici noi nu ne-o acordăm? Cum ar fi să încetați să mai fiți accesorii la viețile altora și să vă ocupați de propria voastră viață?
Dar cum să faceți asta fără să săriți calul? Asumându-vă o serie de drepturi asertive:
- dreptul de a spune „nu”,
- dreptul de a spune „nu vreau”,
- dreptul de a spune „nu știu”,
- dreptul de a ne răzgândi,
- dreptul de a nu ne cere scuze (mai ales excesiv),
- dreptul de a fi mai norocoși decât alții,
- dreptul de a nu rezolva problemele altora,
- dreptul de a avea grijă de noi înșine…
Avem, desigur, și dreptul să nu ne asumăm aceste drepturi.
Uneori, de exemplu, ne vine să ne sacrificăm. Asta este! Important este să știm că aveam dreptul să refuzăm o cerere. Dacă nu am făcut-o, n-avem pe cine să aruncăm vina că timpul nostru este ocupat. Celălalt este ok pentru că, oricât de tentant este să aruncăm capra la el, nu ne-a forțat cu nimic. Noi suntem ok, de asemenea, pentru că am avut impresia că asta este cea mai bună decizie. Ce să-i faci? Se mai înșeală omul! Bine că avem și dreptul să greșim, adică să fim imperfecți.
Asertivitatea, deci, este atitudinea omului care știe ce vrea și, mai ales, ce nu vrea! Un asertiv știe care sunt nevoile lui și ia decizii în funcție de ele. Își planifică acțiunile în funcție de cum și le poate satisface. Când cineva îi cere ceva, observă dacă și el poate să primească ceva la schimb sau măcar se asigură că ajutorul pe care îl oferă nu-i va frustra prea tare o nevoie. Asertivul știe că el este singurul responsabil de nevoile și acțiunile lui. Dacă decide să ajute, își asumă fapta și nu se așteaptă să primească ceva la schimb. Nu o face ca să îndatoreze pe cineva. Dacă vrea ceva, pur și simplu cere. Dacă este refuzat, merge la altcineva sau își rezolvă singur problema. Adică respectă drepturile asertive ale celorlalți. În consecință, are foarte puține probleme.
Un asertiv nu este un bădăran. Nu este o persoană insensibilă (dar nici una supra-sensibilă). Un asertiv nu are nicio problemă în a ajuta pe cineva, dacă nevoile lui nu sunt afectate negativ, semnificativ. El poate tolera frustrarea și nu încearcă să-i manipuleze pe ceilalți în propriul interes. Nu învinuiește, nu pedepsește, nu critică sau, cel puțin, atunci când face ceva din toate astea, nu este asertiv!
Asertivul, ca să nu aveți surprize, nu este o persoană prea plăcută de ceilalți. Este greu de manipulat, greu de convins, adesea trebuie să-i dai ceva la schimb când îi ceri ceva… E greu cu el. De aceea, în general, nu face parte din nicio gașcă. Grupurile de oameni stabile au nevoie de o mentalitate… submisivă, să zicem. Dacă cineva zice „hai!” toți merg după el, indiferent de care sunt nevoile fiecăruia. Le vor sacrifica pentru a face parte din grup. Un asertiv nu și le sacrifică și, deci, nu va putea să țină pasul cu ceilalți. Și nici ceilalți nu vor muri de dorul lui.
Însă un asertiv nu este, neapărat, un singuratic. Când are chef de ieșit în oraș, poate să sune alți prieteni, mai ales alți asertivi, și să iasă cu ei. Oamenii neasertivi au termene în care trebuie sunați. Dacă le expiră, nu-ți mai sunt așa prieteni: „păi ce bă, tu mă suni doar când ai nevoie?” Dar sună cineva vreodată fără să aibă nevoie? Dacă te sun ca să mențin relația, te sun din această nevoie. Dacă te sun să-ți povestesc ce nenorociri mi s-au întâmplat în ultima lună, înseamnă că asta este nevoia mea. De ce te legi de mine că n-am avut nevoie să mă plâng până acum?
În schimb asertivii sunt excelenți când nu ai timp de prieteni. Se supără greu, pentru că nu prea învinuiesc; știi că nu-i deranjezi când le ceri ceva, că dacă i-ai deranja nu ți-ar oferi; știi când sunt supărați sau când au nevoie de ceva pentru că îți spun; sunt mai puțin stresați și, deci, mai disponibili pentru tine când ai nevoie de ei… Viața devine mult mai ușoară!