In noi

Consiliere Psihologica | Cabinet Psihoterapie

Noi toti

Am atât de mult de muncă încât, dacă aș avea mai mult timp, m-aș plânge!

Nemulțumirea de viață a multor persoane ține de faptul că nu se simt în controlul ei. Din perspectiva memelor, aceasta este atitudinea albastră. „Există o putere mai mare decât mine care controlează viața și eu nu pot decât să mă supun sau să încerc să o manipulez”. Această putere nu trebuie să fie neapărat Dumnezeu. Ea poate fi pur și simplu viața. Viața are niște cerințe de la mine: muncă, viață de familie, rate, ieșit în oraș, vizitat cunoștințe etc. și eu nu pot decât să mă supun, altfel aș fi considerat egoist și evitat de toată lumea.

În aceste condiții trăim de parcă suntem într-un tren din care nu putem coborî și care ne duce prea repede la destinație, fără să mai apucăm să trăim. O altă metaforă este că am fi prinși în nomol. Am vrea să facem atâtea, dar nu putem să scăpăm de aceste lucruri care ni se tot cer. „Mai am puțin și ies. Acum termin și încep să trăiesc”, dar întotdeauna mai apare ceva și ne aduce înapoi în noroi… Cum ieșim de aici?

Cum am făcut să intrăm? Cândva demult am fost prea criticați sau prea controlați. Cuiva nu i-a plăcut deciziile noastre și a avut tot timpul ceva de comentat. Așa că am ajuns al concluzia că nu știm să ne trăim viața și mai bine punem pe altcineva responsabil. Această gândire nu a fost conștientă, desigur. Dacă am fi gândit așa coerent, deja am fi fost în control. Prin urmare, am renunțat la a ne pune pe noi în centrul vieții noastre și i-am lăsat pe alții să decidă. O perioadă a fost bine, am primit recompense pentru că eram ascultători și asta ne-a întărit comportamentul.

Dar fiindcă nu eram în controlul propriei vieți, nevoile noastre erau destul de slăbuț satisfăcute. Părinții nu sunt experți în citit gânduri. De asemenea, nici profesorii, nici șefii, nici liderii politici, militari, spirituali și, în general, nimeni nu a trecut testul citirii minții (există un premiu de 1.000.000 de dolari pentru primul care reușește). Așa că ceea ce ne doream noi a tot fost amânat. Într-o zi (cam după 20 de ani se accentuează) nu prea ne mai convine să ne punem pe locul doi în propria noastră viață. Așa că ne propunem să trăim… dar imediat după ce termin treaba asta, și astalaltă, și încă vreo 14.

Păcăleala este convingerea că acel timp liber, doar pentru noi, va exista. Sau, ca s-o traducem mai bine în limba albastră: că ajungi în rai abia după ce mori. Realitatea este că suntem pe pilot automat, că suntem setați să acceptăm toate cerințele care vin, spre noi și că acest proces al îngropării de sine în sarcini nu se va opri niciodată brusc, așa cum ne așteptăm noi, după ce termin a 8-a chestie pe care o am de făcut. Ideea este că, până acum, timpul nostru a fost organizat de alții. Noi chiar nu am ști ce să facem cu atâta timp liber. Mulți dintre noi vor zice „cum, că chiar știu ce să fac! chiar am de făcut o mulțime de lucruri pentru mine și nu am timp! și sunt lucruri care chiar îmi plac!”, dar ați mai avut timp liber până acum și abia dacă ați făcut ceva din acele lucruri care „vă plac”.

Cheia înțelegerii acestei dinamici este că în gândirea albastră oamenii își văd viața ca având un rol în societate. Așa cum pe vremuri erau fierarul, tăbăcarul, brutarul etc., oamenii din albastru consideră că ei încă nu și-au găsit jobul care să-i împlinească, nu și-au găsit chemarea. Altfel spus, dacă fac o schimbare de job, ei se așteaptă să fie una definitivă. Un albastru face toată viața un job și se identifică cu el și cade într-o depresie cruntă și pierderea identității când îl pierde (de exemplu angajații din France Telecom care s-au sinucis cu zecile când și-au pierdut joburile din cauza crizei). Un albastru nu-și caută un job, își caută o identitate. Mai mult, munca trebue să fie muncă în albastru. Adică trebuie să faci un efort și nu trebuie să-ți placă. Dacă îți place, atunci nu este muncă. Și, dacă nu muncești nu ești adult, nu ești cineva. La portocaliu, nu este muncă dacă nu produce bani. În verde, munca este cea care oferă celorlalți, care are grijă de ceilalți. Din păcate munca grijulie, păsătoare, prietenoasă a verdelui nu prea produce bani, satisfacția constând în procesul în sine.

Revenind la albastru, cheia de a ieși din noroi sau de a te da jos din tren este să preiei controlul. Portocaliul are o caracteristică excepțională pe care niciun alt nivel până la el nu o mai are: testarea realității. Portocaliul vrea să vadă ce se întâmplă dacă…, vrea să experimenteze. Vede viața ca pe un joc, unde scopul este să câștigi. Portocaliul nu caută o carieră, ci modalități de a face bani sau de a atinge un alt scop. Se joacă cu afacerile, riscă, este în controlul propriei vieți. Desigur și portocaliul are punctele lui slabe, dar, pe de o parte, mai aveți câțiva ani până când să vă faceți griji în legătură cu ele și, pe de altă parte, nu se resimt ca blocaje, ca împotmolire. Așa că este eficient să adoptați testarea realității și înțelegerea vieții ca pe un joc elaborat.

De exemplu, nu încercați să ghiciți ce vor spune alții despre greșelile voastre, ci da-ți-le lor șansa să spună. De ce să munciți amândoi ca să produceți critici? Nu vă ajunge un singur set? Mai mult, un joc înseamnă să încerci iar și iar până reușești. Dacă unui portocaliu nu-i iese din prima, nu-și pierde timpul cu critica, ci se gândește cum să facă a doua oară ca să-i iasă.

Ca o concluzie, dacă albastrul se concentrează pe proces sau pe mijloc, portocaliul se concentrează pe produs sau pe scop. Dacă acest lucru vi se pare superficial și credeți că nu este cea mai înaltă treaptă pe care se poate afla o ființă umană, aveți dreptate. Există alte niveluri după portocaliu, dar nu s-au descoperit persoane care să sară prin ele. Soluția pentru ieșirea din albastru este, fără excepție, portocaliul. Este aducerea propriei persoane în centrul conștiinței și raportarea la realitate astfel încât nevoile noastre să fie satisfăcute. Nu este o mentalitate roșie, adică modul în care ne satisfacem nevoile ține cont regulile sociale, ține cont de sentimentele celorlalți, atâta timp cât nu ne sacrificăm, ține cont de mediu. Nu este un narcisism pre-convențional, ci este o iubire de sine post-convențională.

Sunt conștient că soluția pare destul de vagă. Propriu-zis, este nevoie să se lucreze la atitudine, la mentalitate, la testarea realității, dezvoltarea asertivității, puterii de a cere, puterii de a spune „nu”, la o nouă organizare a timpului, la schimbarea modului de relaționare cu ceilalți și renegocierea prieteniilor etc și necesită multă, multă practică. După cum vedeți, este peste puterile unui singur articol. Scopul lui a fost să vă arate că există o ieșire și să vă încurajeze să vă îndreptați spre ea. Iar numele acestei ieșiri este consilierea psihologică.


Lumea suntem noi toți. A schimba lumea înseamnă a ne schimba pe noi. A respinge lumea înseamnă a ne respinge pe noi.